Volum nominalizat la Premiile revistei „Observator cultural” (ediția 2021), O ureche de om pe o spinare de șoarece (Polirom, 2020) încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numeşte Hypomnémata („suporturi de memorie”). Notaţii lapidare, citate reale sau fictive, aforisme, sonorităţi gratuite, comentarii, diverse extensii printre care, desigur, și poezia. Totul à la légère. Dincolo de nonconformismul lui O. Nimigean, („un poet livresc ce nuanţează şi rafinează discursul nouăzecist, uneori prea frust”, așa cum îl descrie criticul Marin Mincu în O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea) descoperim în primul rând în volumul O ureche de om pe o spinare de șoarece un protest universal şi un act de exhibare personală, într-un cuvânt: un experiment bulversant care a făcut și va mai face valuri.
Din fericire, O. Nimigean nu e disperat să îşi clameze drepturile, el îşi oferă cu generozitate panseurile „maselor largi, cititoare”, dar numai după ce a divorţat de critica surdă şi mută. Discursul său e diversionist şi provocator, orchestraţia lui e nervoasă şi nestăpânită, fraza e incitantă şi paradoxală. Volumul cuprinde mai multe registre interferente, oscilând între eseu și critică literară, între jurnal de idei și beletristică pură, între magicul „basm al sângelui” şi protestul vehement, între actul poetic şi proză, între căutarea timpului pierdut la Proust și nesfârșitele tensiuni din USR (Uniunea Scriitorilor, nu partidul, deși nu lipsesc nici comentariile politice). E și cartea în care își dau întâlnire Proust, Goma, Orwell, Philippe Muray, Simone Weil, Luca Pițu, Paul Ricoeur și mulți alții. Nimigean este unul dintre poeţii născuţi din jalea vremurilor noi, iar scriitura sa e o continuă stare de asediu a conştiinţei şi a existenţei. O girafă în flăcări!
Și, ca de obicei, un fragment din carte, puțină politică externă de data aceasta:
„Lăudat fie Macron!” Așa se intitulează cronica din Télérama a lui Samuel Gontier, care trece în revistă entuziasmul de la diverse televiziuni, ocazionat de transmiterea puterii către noul președinte. Spicuiesc.
Un motoreporter de la TF1: „Continuă să se îndrepte spre Luvru. Acolo îl așteaptă sute de mii de persoane venite să‑l aclame”. Să fi fost cîteva sute, hai o mie, două… Ce‑i drept, se cam cărcălise vremea, ploua. Dar, dacă focalizăm inteligent, sutele se înmulțesc mai ceva ca pîinea și peștii… Intervine, în duplex, pe același post, de la Amiens, fostul profesor de istorie al noului președinte, punînd, cu o ezitare mai degrabă pentru efectul retoric, evenimentul în perspectivă diacronică: „Fiecare secol a avut un personaj ieșit din comun, el este poate personajul secolului XXI. I‑am spus: «Dacă o să continui astfel, vei fi Gérard Philippe al secolului XXI»”. Că’z doară nu Bourvil, mă prostovagne! Pe France 2, în schimb, profesorul de tenis își amintește că îi prevăzuse un viitor la fel de strălucit, dar de altă natură: „Dacă se hotăra să facă carieră în acest sport, ar fi avut forța fizică și mentală pentru a ajunge departe”. Din fericire pentru Agassi, Federer, Nadal, ba chiar și Đjoković, cărora le‑ar fi ras grosul titlurilor de grand chelem, tînăra speranță a sportului alb s‑a îndreptat spre alt orizont. Nu înainte de a oscila nițel, cum recunoaște pe France 3 fosta sa profesoară de teatru și actuala soție: „Mă gîndeam că va deveni scriitor”. Totuși, nu. Încă nu. Și, oricum, ce mare scofală scriitor în ziua de azi?! Pe LCI, un expert îl reapropie, deși cu un mic ocol oarecum monden, de istoria propriu‑zisă: „Tinerețea acestui cuplu, dacă ne întoarcem în urmă, te face să te gîndești la cuplul Kennedy”. Gontier precizează că încă din ianuarie, pe France 5, Caroline Roux se întreba vizionar: „Și dacă stînga și‑a găsit Kennedy‑ul său?”. Din nou pe France 3, intr‑un documentar, se pune de această dată punctul pe i. Dar apăsat, nu în joacă, și fără mondenități, în ton cu aura evenimentului: „Oamenii de geniu sînt meteori care ard pentru a‑și lumina secolul. Bonaparte este cel ce‑a rostit, la 22 de ani, această frază. Două veacuri mai tîrziu, Macron o face să răsune”. Tuturor li se pune un nod în gît, de aceea ne mutăm, intr‑o aură de tăcere solemnă, la expertul de la LCI și la Brigitte Macron, care mărturisește: „Am uneori impresia că trăiesc cu Jeanne d’Arc”. Șocul e și mai puternic. Dar de data aceasta sparge blocajul articulatoriu, stîrnind rumoare! Editorialista Anna Cabana confirmă: „Îți dai ușor seama că vorbește cu Dumnezeu, aude voci, se mută în transcendență”. Nu Jeanne d’Arc, să ne înțelegem bine: cel care aude voci și vorbește cu Dumnezeu este viitorul președinte. Adică, de‑acum, actualul. „Macron e mistic”, insistă Anna Cabana, „chiar cristic”. La această afirmație laica Franță deschide ochii mari, se ciupește de braț, iar Franța catolică tresare intuind iminența miracolului… Anna Cabana nu se lasă, ca o republicană ce simte că a ajuns în pragul metanoiei, dar nu‑și dă seama dacă ar vrea să‑l treacă sau e mai bine să rămînă pe tărîmul Rațiunii iacobine: „Iar cînd l‑am întrebat: «Și‑atunci, Dumnezeu vă vorbește? Sau Dumneavoastră îi vorbiți lui Dumnezeu?», el mi‑a răspuns: «Sînt voci pe care ți le creezi tu însuți»”. Răspunsul viitorului președinte este prudent, ambiguu, aproape înțelept… O patologie recunoscută e pe jumătate vindecată. Mai rămîne jumătatea cealaltă. Timp ar fi, patru ani. În acest moment expertul în sondaje (meserie‑cheie intr‑o campanie electorală, cum tocmai se demonstrase), Brice Teinturier, are curajul de a o trage de mînecă pe Anna Cabana, nuanțînd: „Figură cristică mi se pare eronat. El are mai degrabă ceva de Moise în el”. Anna Cabana nu‑l contrazice, pentru că e momentul să încheie en beauté: „Speranța lui Emmanuel Macron este să devină călăuza francezilor, dar Călăuza cu «C» mare, cel ce va arăta calea”.
Citește și:
- [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Radu Pavel Gheo: „Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a”
- Mai multe CĂRȚI – AICI
