Anunțăm apariția la editura Litera a volumului de proză A unsprezecea zi din august de Suzănica Tănase, în colecția Pantazi, coordonată de scriitorul Cosmin Perța.
Suzănica Tănase e o scriitoare care se hrănește puternic din propria biografie. A surprins cu două romane poetice, Grădina Sofiei și Oameni fără piele (ambele publicate la Casa de pariuri literare), iar acum își desăvârșește trilogia cu A unsprezecea zi din August, căci eu așa i-am citit cele trei cărți, ca pe un tot unitar având în centrul lor Familia. Microodiseea pe care urmează să o citiți se asamblează din imaginile regăsite ale copilăriei, din vecinătatea unor chipuri familiale inubliabile (bunica, ale cărei lacrimi „erau ca niște capete de chibrituri care îi ardeau pentru ultima dată pielea ei de hârtie subțire”, figura severă a tatălui, mătușa grea încercată de viață), din incursiunile onirice și inserţiile de real, din ţipătul rănit al adolescenței, dar și din muzică, emoţie şi stări. Limbajul poetic taie în carnea vie a realității, într-o carte care te farmecă și te întristează în același timp, unde ecoul îndepărtat al amintirilor are efecte nebănuite şi reverberaţii profunde în memorie.
Cu acordul autoarei, oferim cititorilor noștri două fragmente din cartea proaspăt apărută.
Bunica fusese o femeie frumoasă, foarte frumoasă, așa se spunea prin sat. Frumoasă dar naivă. Mie mi se părea că seamănă cu străbunica pe care o văzusem dezgropată după șapte ani. Cu năframa adusă până spre sprâncene, cu ochii apoși și înfundați în orbite, cu pielea creponată și vineție. Nu înțelegeam ce o mai ținea în viață. Sau cine.
Bunica mea râdea cu mâna la gură ca să nu se vadă că era știrbă. Iar eu aveam șapte ani.
La șapte ani o fată simte lucruri pe care nu le înțelege. Dar nu se îndrăgostește ușor.
Bărbatul mirosea a vin când a deschis ușa la odaie. S-a împleticit din cauza covorului țărănesc și a căzut pe lângă pat. A înjurat „împărtășania mă-tii”, și s-a ridicat greu potrivind cu grijă colțul covorului. Am auzit cum s-a rostogolit un măr pe podeaua abia lustruită. I-am simțit respirația care mirosea a vin. Și mâna.
Mâna fierbinte pe sub oghealul cusut de bunica. „Stai cu tata”, mi-a zis.
Mărul s-a potolit pe podeaua din lemn iar coaja roșie s-a înmuiat.
Bunica mea a plâns mult la înmormântare lui. Ne-a spus că erau ultimele lacrimi care mai rămăseseră de curs. Sau de ars. Lacrimile bunicii erau ca niște capete de chibrituri care îi ardeau pentru ultima dată pielea ei de hârtie subțire.
Din ziua aceea nu și-a mai acoperit gura cu palma. Nici nu a mai râs.
N-am povestit nimănui noaptea aceea. Nu de rușine ci mai mult de teamă.
De fapt, nu s-a întâmplat nimic. Bunica a venit, și-a luat băiatul din pătuțul fetiței și l-a culcat în altă odaie. Mirosul de vin a rămas imprimat pe așternut ca o pată de cerneală.
La șapte ani, o fată simte lucruri pe care nu le înțelege, dar nu se îndrăgostește ușor.
La paisprezece ani, sunt cea mai înaltă fată din clasă și plec în tabără la mare. De la Piatra-Neamț la Constanța e un drum lung iar eu știu sigur că nu o să adorm în autocar. Cine ar putea să doarmă atunci când îi zornăie pieptul precum jucăriile unui nou născut?
Verișoarele mele s-au așezat strategic în spatele unui băiat chipeș cu care tot vorbesc și schimbă notițe prin foi mici și colorate. Amândouă au câte un prieten cu care urmează să se întâlnească la Costinești.
Eu le-am mințit că am fost sărutată doar ca să vorbească cu mine. În realitate, nu am dat niciodată mâna cu un băiat, iar când prima verișoară a venit să mă viziteze împreună cu prietenul ei, m-am ascuns în balcon și am stat pitită în întuneric timp de două ore, printre borcane cu jumări și cu murături. Mama mi-a zis că niciodată nu vrea să mai treacă prin așa emoții.
Prin geamul autocarului se văd umbrele nopții și reflexia feței mele distorsionate, cu ochii prea mari. Am impresia că am așteptat momentul ăsta toată viața. Momentul plecării. Al desprinderii.
Nu mă deranjează că nu stă nimeni pe locul de lângă mine, e și normal, toți sunt colegi de școală, chiar din aceeași clasă iar eu încă nu aparțin nicăieri. Dacă nu erau părinții verișoarelor mele nu cred că ajungeam să mă urc în autocar. Dar când femeile s-au răstit tatei că „prea mă ține legată la țăruș” tata s-a lăsat convins. Atunci am înțeles ce forță au unele
cuvinte și cât de tare lovesc.
Îmi pun o dorință pe scaunul de la fereastră, scaun verde cu tapițeria ruptă la un colț prin a cărei scobitură largă se ițește buretele precum creierul unei păsări, și scuip în sân, așa cum m-a învățat bunica să fac. Autocarul pornește timid în noapte ca un prim sărut.
