Andreea Potre (n. 16.01.1979) este profesor de limba și literatura română la Liceul Teoretic Pâncota din județul Arad. Este licențiată în Filologie la Universitatea de Vest din Timișoara (Facultatea de Litere, Filosofie și Istorie, specializare: Limba și literatura română-Limba și literatura engleză) și Doctor în Filologie la Școala Doctorală de Științe Umaniste, Universitatea de Vest din Timișoara, Titlul tezei: „Dinamica de gen în proza spațiului insular a secolului XX”. A publicat următoarele lucrări: „The Island and the Insularity at the confluence between Disciplines”, apărut în Volume VIII. No. 2 (16) , în „Journal of Humanistic and Social Studies”; „Island Literature in the Twentieth Century and the Beginnining of the Twenty-First Century”, apărut în „Journal of Romanian Literary Studies”, Issue No. 16/2019; „Funcțiile jurnalului în romanul postmodern Robinson, de Muriel Spark”, apărut în „Philologica Banatica”, numărul 1/2019, Timișoara, Imprimeria Mirton, 2019.
bunica se pregătește să moară
la fiecare vizită mai îmi dă câte un obiect
se scuză, probabil nu înseamnă nimic pentru voi, ăștia grăbiți,
crezi că vrei să rămână la tine?
timbre desfăcute stângaci de pe plicuri
certificatul ei de botez pe o coală zdrențuită și galbenă
precum timpul care i-a mai rămas
două ceasuri Pobeda: al meu și al bunicului
spunea ea zâmbind
două curele de piele
două mecanisme perfect funcționale
care rămân în urmă
știi, deasupra dosarului cu acte am notat locul de la cimitir
să nu te încurci
îmi spune zâmbind,
bunica glumește cu moartea
nu se mai teme de mult de ea
și știe că pentru noi, ăștia grăbiți, nici moartea nu mai înseamnă nimic
icoană
uneori îți dai voie să fii tu
un tu din acela real, din carne și oase
cu amintiri dând buzna peste aici și acum
un tu încurcat și fricos
un tu care nu se minte că totul e un mecanism perfect
și viabil
că lucrurile se leagă, își răspund și se îngână
așa cum ai citit în fizica cuantică
și atunci te oprești
și clipa devine reală
ca o icoană
pe care ai dus-o în cameră din întâmplare
și acum îi dă sens
casa groparului
de câte ori mă plimb pe străduța aia care trece pe lângă
cimitir
mă zgâiesc la casa groparului
pe vremuri, groparul avea casa la intrarea în cimitir
acum e goală
nu mai are ferestre, lumina alunecă
prin ochiurile sparte
ca la ea acasă
cred că groparul era singurul om din sat
care nu se temea de moarte
în fața casei lui se întinde spre cer și acum un dud
imens
câtă dulceață în apropierea vieților
irosite
![[CRITIC GUEST] Andreea Potre: „Bunica se pregătește să moară”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2024/12/andreea-potre.webp)
știu
îmi plăcea mai mult toamna aia din copilărie
cu toată cohorta de clișee atârnată de frunze
când recitam, ținându-mă de rochiță.
„și gutui amărui, cu puf galben
ca de pui”
cine naiba știa ce e durerea,
ce e timpul,
ce e dragostea
când gutuile aveau puf amărui?
nu mă mai bucură toamna,
am uitat toate poeziile sfioase,
port blugi vintage și tricou oversized, nu recit nimic
miroase doar a frunze și a iad
știu ce e durerea
ce e timpul
ce e dragostea
cel mai adorabil clișeu
când te iubesc vreau toate clișeele
brusc, nu mai știu să fiu ironică,
mondenă, mironosiță,
răutăcioasă, condescendentă,
tanti, stimată doamnă,
când te iubesc joc simultan în toate scenele
în care o fată ajunge la aeroport la timp
să îi ceară unui băiat să nu plece
și e de ajuns
să apară genericul
când te iubesc sunt Manon Lescaut
sunt Guinevere
sunt Diaz în filmul ăla în care Jude reușește să o facă să plângă
după un milion de ani
când te iubesc sunt cel mai adorabil clișeu
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Ariana Zburlea: „Mama trăia într-o biserică invizibilă”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
