Carmen Secere este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București-Poezie. A publicat poeme în cele mai importante reviste literare din România: România literară, Expres Cultural, Viața Românească, Euphorion, Ramuri, Ateneu, Steaua, Neuma, Orizont, Nord Literar, etc.
A debutat cu volumul „aproape fericiți” (2018), pentru care a primit premiul „Horațiu Ioan Lașcu” al filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România (concursul național de poezie „Porni Luceafărul”, Botoșani, 2018).
A mai publicat:
„mon amour ma tristesse/ întâmplări de viață în est” (2019),
„babilon/ macii lui monet” (2019),
„viața ca o moarte ușoară/ ultima rotație completă a pământului” (2019),
„viața pe gheață/ carmen contra carmen” (2020),
„jucării cu gheare/ neoficial sunt frumoasă” (2022),
„Blank” (2023), volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala București Poezie, cu Premiul „Mariana Marin”,
„Insula apostaților” (2025).
Poezia sa a fost tradusă în engleză, franceză, italiană, spaniolă.
(Sunt o idee prelungă într-o rochie de gală)
Sunt o idee prelungă într-o rochie de gală. Nu trec niciodată strada pentru a citi poveștile de pe bănci. La ce bun dacă doar moartea e nemuritoare? Tot ce nu îndrăznesc are ferestre fixe, iar singurătatea face mai mult zgomot decât parada tobelor. Aplauze, vă rog, aplauze! Nu știu ce să fac într-un mediu provincial cu maxime negative. Aș putea să dansez pe cioburi și să întreb: cine lipsește? Aș putea să mă ridic pe vârfuri și să privesc luminile din Copenhaga; sau să pășesc direct pe lună, iar stelele ar cădea într-o procesiune triumfală ca atunci când trăiam în timpul vieții mele; și am strigat numai pe jumătate, precum un copil care primise toate jucăriile lumii, dar nu știa cât are voie să se bucure.
(Pun palma pe frunte)
Pun palma pe frunte. Suspectez un atac cerebral. (Pe aici cândva treceau corăbii și îngeri din pânză topită). Lumina s-a raționalizat ca un experiment terminal; soarele curge uleios pe geamuri, iar eu vorbesc o limbă nouă pe care nimeni nu o înțelege, dar toți aplaudă când prin vocale merg înapoi căruțe cu nebuni și cu nuntași. Fukushima, Podul Quebec, Cernobîl. Lumea se destramă și nicio lampă din sare de Himalaya nu mai vindecă pinguinii desenați. Pereții sunt groși, în camera lui oricine se poate preface că doarme, atâta vreme cât ferestrele nu se deschid. Vid, iubiri ilicite, avionul de pluș. Apropie-te, îmi pierd curajul! Hai să facem greșeli și să ieșim afară, ești tot ce am și n-aș putea avea! a e i o u ă î, repetă după mine: cerul e albastru!
(În acest sens vom trata consecințele)
În acest sens vom trata consecințele, apoi vom încheia subiectul, la jumătate. Lovesc un pahar gol, sunetul îmbracă o halucinație cu ochi galbeni și caut motive cu romburi, pentru că de la tine aștept alt compromis. Tot aici ne vom așeza pe margine și vom uita cine așteaptă din întâmplare. Șterg amprenta de carbon până când rămâne vina. Trop, trop, trop. Înghit buline. Jaspers și prietenii lui dansează în camera cealaltă. Viața este o cursă, alteori un mal cu veste de salvare, unde inventez mici fericiri, ca să-mi justific fracturile deschise. Împart jumătatea în două și sufăr de o dilemă existențială care înghite tot ce n-am avut. Jaspers îmi amintește să tai latura. Trop, trop, trop. De la tine nu mai aștept nimic.
(Strâng resturi din somn și oase din aripi)
Strâng resturi din somn și oase din aripi. În ultimul vis, un hoț fără picioare îmi fură bicicleta, călăreții de la circ ung lanțuri, iar pe marginea unghiei am o insectă oarbă. Mă răsucesc, întorc bezna invers, pentru a ninge unde niciodată nu ninge. Numai șahiștii sunt liberi. Dintr-o banalitate universală, reginele sunt răpite doar de zburători. Am două frunți și niciun cântec. Fanfara se aude într-o gradină de oțel. Mă trezesc plângând, iar insecta oarbă de pe marginea unghiei pare un capriciu.
(Fac echilibristică pe scara interioară)
Fac echilibristică pe scara interioară. M-am plictisit să citesc ziare de scandal, în care studiul despre fericire continuă: din 724 de bărbați 60 sunt în viață și trăiesc înghesuiți; fericirea contribuie la creșterea vânzărilor, fericirea este un bun ce poate fi tranzacționat, fericirea nu se transmite față în față. Urc o pătrățică, cobor trei. Pentru femei înălțimile sunt întotdeauna mai înalte și mor de frică exact ca atunci când întunericul trosnea, iar eu mă ascundeam în șifonier, neștiind că intram în cel mai adânc întuneric. O pătrățică, alt pas. Fericirea e legată de oameni, îmi zic, în timp ce piticii din șifonier îmi rod călcâiele. Fericirea e legată la ochi. Dar prima regulă este, să nu uiți niciodată să muți nebunul.
(Dintr-un volum, în pregătire)
Citește și
- [RECENZIE] Carmen Secere – poezia ca exercițiu de respirație
- [CRITIC GUEST] Carmen Secere: „Nu contează că tu ești cel numărat pe pământ”
