Costel Stancu (născut la 2 mai 1970, Vânju Mare, județul Mehedinți) este un cunoscut poet reșițean, membru al Cenaclului Literar „Semenicul” din Reșița, membru în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, precum și al Cenaclului literar „Nichita Stănescu” al Centrului Cultural MAI. A publicat în majoritatea revistelor literare: Luceafărul, România Literară, Contrapunct, Dacia Literară, Convorbiri Literare, Poesis, Arca, Orizont, Ramuri, Dunărea de Jos, Contrafort, Confluențe, Interferențe, Vatra, Steaua, Versus, Orient latin, Provincia Corvina, Ateneu, Cafeneaua literară, Nord literar, Poesia, Oglinda literară, Argeș, Reflex etc. Despre cărțile sale au scris nume importante precum: Robert Șerban, Simona Constantinovici, Ion Chichere, Iulian Boldea, Gheorghe Mocuța, Adrian Alui Gheorghe, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Coande, Ionel Bota, Ion Beldeanu, Geo Vasile, Eugen Evu, Ioan Evu, Grațiela Benga, Gheorghe Secheșan, Gheorghe Jurma, Aurelian Titu Dumitrescu, Constantin Buiciuc, Maria Nițu și alții.
* * *
Nimic din ceea ce nu înțelegi, nu se va pierde.
Imprevizibilă clipa: pe o gură a tunelului intră
un tren, pe cealaltă iese o broască țestoasă. Nu, prietene,
Dumnezeu nu e scamator. El nu va scoate, niciodată,
din pălăria sa vreun înger. Ceea ce nu înțelegi nu se
poate răzvrăti împotriva ta. Bunăoară, moartea.
Ea așteaptă liniștită. Ca o limbă cu un singur vorbitor.
* * *
Scriu, să nu uit ceea ce nu am trăit nicicînd.
Dacă viața e vis, trebuie să am grijă
să nu mă
rătăcesc în visul Celuilalt. El e prevăzător: se satură
dintr-o jumătate de pește, pe cealaltă o aruncă
înapoi, în apă, așteptînd să se reîntregească. Eu nu
am pus, niciodată, nimic din mine deoparte. Atunci de ce
nu mă regăsesc, la urmă, în propriile-mi cuvinte, întreg?
* * *
Stai singur la masă și bei
din două pahare deodată. Prietenii tăi – vii sau morți – sînt fericiți
unii cu alții. Fiecare crede că închini cu el. Tu taci.
Tăcerea te apără doar de tine însuți, nu și de Celălalt.
Orice beție în singurătate seamănă cu un cinematograf
pentru orbi. Mereu plin. Rîzi. Viața e ciudată. Îți amintești cînd
te-ai îmbătat așa de rău încît te-ai dus într-o gară
cu trenuri de jucărie și ai vrut să fugi din această lume?
Te-a salvat un tunel rotund. Of, Doamne!
După o vreme, unul dintre pahare
te va implora să îl spargi. Ai fost, întotdeauna,
un om milos.
Pereții cîrciumilor unde bei tu sînt pătați
cu vin roșu. Îngeri cu venele tăiate.
***
După ce ne iubim, deschizi ferestrele
să intre aerul proaspăt al deşertăciunii.
Nu pot fugi. Urlu. Zgîrii pereţii
pînă ajung la coastele altor bărbaţi.
Ei mă imploră să îi salvez. Sînt neputincios
ca o sperietoare în mijlocul grădinii incendiate.
Tu rîzi, devii nemiloasă. Îmi spui
că dragostea e mai încăpătoare
decît memoria unui orb.
De mîine,
va trebui să mă mulţumesc
cu puţinul scăpat dintre ghearele păsărilor.
Fiece clipă trăită
e un bănuţ de aur
risipit de Dumnezeu
pentru mine.
* * *
Călătorul nu își ia cu el trupul.
Pleacă pe furiș, ca un evadat.
Atunci de unde aceste urme
de pași dinapoia sa?
Omul-pasăre a fost, de curînd, pe aici?
Primejdios e aerul libertății,
trebuie respirat cu măsură!
Călătorul nu știe încotro merge,
parcă ar fi umbra Celuilalt.
Bîjbîie. Steaua Polară e mereu
în alt loc. Nordul, mișcător.
Dar află că dincolo de poartă
îl așteaptă un cîine și nu-i mai
e teamă. Îl va însoți pînă la capăt.
Cu răbdarea șarpelui care a
înghițit o piatrâ. Cu înfiorarea
degetelor pe un pian de gheață.
* * *
noapte tîrzie foi albe o floare în ochiul uscat
al călimării e-atîta liniște că se aude oftatul
fecioarelor departe în mănăstiri ți-aș scrie despre
singurătatea celei de-a noua vieții a pisicii
despre păianjenul minuscul care a pus pe fugă
o armată de amazoane oricum nu m-ai crede
ai rîde cu mărgele colorate hohotul tău s-ar
revărsa peste scrisori ca părul eliberat din agrafe
dar nu pot scrie cuvintele s-au ferecat în ele însele
zadarnic spun poeții că iubirea e un lacăt ce se
descuie doar cu fire de iarbă bieții naivi nu te-au
întîlnit pe tine sigur și-ar fi revizuit metafora
timpul trece deschid fereastra ascult întotdeauna
mi-am închipuit că întunericul e un cîntăreț orb
Citește și:
- [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Costel Stancu: „Liniștea e un dar de la greci”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
