Ionel Bota este unul dintre cei mai importanți promotori ai culturii Banatului Montan. Este Poet, critic, istoric literar și Doctor în Istorie. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie la Universitatea Babeş-Bolyay din Cluj Napoca. Ca student, a făcut parte din gruparea și redacția revistei „Echinox”. Profesor la liceele din Oravița, Caraș-Severin (1980–1991), muzeograf principal la Muzeul Banatului Montan din Reșița (1991–1998), ziarist la cotidianul „Timpul”, Reșița (1990–2004), din februarie 1998, director la Centrul Cultural și Complexul Muzeal „Teatrul Vechi Mihai Eminescu”, Oravița (17 muzee tematice în Oravița și Țara Carașului, între care muzeul primului edificiu teatral din România). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, președintele Clubului Mitteleuropa Viena/Oravița, directorul Grupului de Publicații „Carașul”, Oravița, membru în redacția unor publicații literare și științifice din Banat, redactor-șef al ARTE (Udine, Italia). A debutat, concomitent, în revistele „Echinox” și „Făclia” (1979, Cluj-Napoca); debut editorial în „Argonauții”, II, Editura Facla, Timișoara (1987).
Elegia
În fiecare zi primejdiile sunt ale trupului tânăr,
deloc înstrăinat între marile frumuseți pe care le intuiește
bucuria fiecărui învins pe această plajă a fluturelui tatuat.
Eu citeam în dimineața aceea eliberarea uimirii
din chingile înmugurite ale întâmplării și-mi era foarte dor,
un dor înfricoșător de drumul pe care îmi descarc definitiv învelișul agresiv al amintirilor.
Apoi retina privea și ea mult mai adânc
interiorul sentimentului până se făcea o liniște deplină acolo, în insula umanității, iar zborul pescărușului deschidea cu o fantă culoarea cerului până era nevoie să punem punct.
Acum ziua este plină ca o scenă de purpură cutremurată de osânda regizorului,
în miezul unui spectacol întors la esențele tuturor actelor sale,
subminate o dată cu ultimul tablou refuzând viața.
Pe nisip mai mult decât perfectul refuză călătoria scrisului efemer deposedat de virgulă.
Tu ești acest trup admirat de cei condamnați să moară și să învie,
când sânii întorc minutarele ceasurilor din starea de grație cu o precizie înroșită
în perdelele depărtărilor mute.
Cum un cuvânt dintr-o rugăciune
-
Zâmbet
până și în sufletul pietrei citim saga despovărării
și mitul se ivește în grădina casei și reveria trage cortina și scena e invadată de păsările care au evadat din stampa medievală
îngerul mă protejează de veacuri
în canionul anilor nu mai trece nici săgeata biruitoare și locului în care a poposit i-au zis oniria mon amour
pielea trupului meu cântă binevestirea lucrurilor și a întâmplărilor de demult și de acum
iarna scrie balada promisă eu deschid albumul la fila pe care cronicarul consemnează încoronarea zilei de mâine
cu adevărat până și în sufletul pietrei putem citi saga despovărării
dar lumea o poți cuceri de fiecare dată cu un zâmbet
-
Potirul îngerului Rafael
îmi spunea: tu ești frumos în fiecare cuvânt
ziua și noaptea mea adaugă rugăciunii încă un anotimp
în paradis cântă privighetori dar în mugurii clipelor
dorul meu stă gata de înfloriri
potirul îngerului rafael poartă lumina cea născătoare
îl beau silvanii și apoi ridică poverile muntelui
cioplitorul visează statui
înfloriri
coloanele templului
doar tu ești cel mai frumos în fiecare cuvânt
-
Răsăritul este numele tău…
Imprimat pe mantia zilei era, dalb visător în somnul orașului când peste case doar zborul lăstunilor strecura în memoria altui poem dezlegarea răspunsului.
Și faunul vânând prin pădurea ninsă propria amintire, luând-o prizonieră în poveștile aducătorului de mirt, vorbindu-i, alintând-o.
Un răsfăț aș fi și eu dar nu te mai pot lăsa aici printre cuvinte. Acum e aerul în care doar vântul mai scrie pentru noaptea când vii să-mi deretici în inimă. Acum e un damen-valz atât de profund încât emoția devine al cincilea anotimp, mă pătrunde în ventriculul stâng, apoi în cel drept, degetele cântă pe claviatura coapselor un cântec de război, și da, și nu, și nu, și da, șidașinu, șinușida,
atinge-mă până nu întoarce foaia zeul gelos,
vai ce cântec frumos,
vai ce vers clamoros,
vai ce osândă,
trupurilor la pândă
-
Rod al cuvintelor mele
ce frumoasă poate fi locuirea unui vis
ce miraj viața în munții copilului care scria poeme călătorind cu norii
caietele de-atunci stau în cufărul de alabastru al domnișoarei melancolia
eu stau în buzunarul din stânga al cămășii tale
și-i cânt inimii tale
binevestirea
rodul cuvintelor mele
-
Să-i reaprindem tinereții jarul
Deschide-mi vena, intră şi respiră
întreaga mea iubire pentru tine.
Adu-mi doar visul când, printre suspine,
cuvintele-n poeme se resfiră.
În mine, iar, vâltoarea unei patimi,
azi cere trupul tău să-mi scalde jarul.
Speranţelor am să le-ntrec hotarul
când voi urca la cer pe-un râu de lacrimi.
În bucuria vieţii numai neaua
îmi osândise-n armonii lumina.
Renaşte, dar, tumultul, stinge vina
şi reaprinde-i tinereţii steaua.
Aştept să ardem iarăşi în ispită
un dor cărunt ce-mi locuia fiordul.
Iubirea pentru tine, doar, palpită,
deschide-mi vena, locuiește-mi cordul.
-
Golgota
(Trupul meu ca o patrie visată adorată dorită)
într-un selfie poți adormi răsfățul sinucigașului de a se ști regretat iarna la gura sobei
când toți ai casei se prosternă umbrei și închină imnurile gloriei pudrei de talc
până și osemintele amintirilor devin monumente ale orașului în care locuiesc seducătorii școliți de papà freud
dar aici toți proclamă din ocultația unui spectacol ratat trupul meu ca o patrie visată adorată dorită în numele dragostei
-
Iată, vine bărbatul
oh, ah, zeiță moștenindu-mi freneziile putea-vei scrie din nou cu sângele anilor primejdioși despre martorul de la kynoskephalai?
iată vine bărbatul care mi-a descântat genuchii, humerusul și femurul
mi-a sărutat marele lips și i-a spus ispitei feminino pudendo apoi a pus caii la șareta magică și a chemat îngerul să ne binecuvânteze visul ascuns sub perină
m-au biciuit cu priviri nerușinate m-au lapidat cu vorbele smulse dintr-un recif al memoriei
au dedicat limfei toate prognozele au văzut cerul gurii în laptele ecoului
stradivarius nu va mai povesti niciodată vendettele
aici e locul oracolului aici materia prinde formă aici inima explodează în sonete cucuiete
când vine luna plină oja se întărește o dată cu lătratul câinelui vagabond
în pubelele veacului adormit suntem la șezătoare cu un dumnezeu mult prea gânditor
murim înviem renaștem întrebăm ce se întâmplă
dar aici fii pe pace toți proclamă din ocultația unui spectacol ratat trupul meu ca o patrie visată adorată dorită în numele dragostei
-
Te-ai topit în mine cum un cuvânt dintr-o rugăciune
nu mai întârzia, vino, doar azi e a doua venire a îngerului, flăcările dănțuiesc pe rugurile primăverii și eu nu mai știu să plâng decât în preajma ta, mâinile mele au uitat să mângâie dar strig în templul din capernaum fericiți cei ce știu să vegheze fericirea unde e cald și bine, să-l vadă pe Dumnezeu așezând oasele noastre ostenite în mojarul atâtor înțelesuri câte sărbători au trecut prin trupul nostru ca să aline sufletul cel așteptând ziua următoare când tu îmi vei aduce ochii ofrandă și mantia cavalerului tristei figuri va înfășura axul morii din veacul vecilor
nu mai întârzia, acum te-ai topit în mine cum un cuvânt dintr-o rugăciune a scutierului se prelinge spre ieslea bunei speranțe și prietenul omului, câinele, va lătra la luna ca un covrig cu susan, apoi se va îmbăia în ierugă laolaltă cu stelele și vom tăia vițelul cel gras și vom povesti despre întoarcerea fiului risipitor, el trece majestuos și înalt ca o metaforă azvârlită din clopotnița orășelului pe râul dezghețat al echinocțiului, ia forma unei clepsidre de jad și anunță ridicarea cortinei
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Maia Loloiu: „Ploaia de perseide îmi scapă printre degete”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
