LUCIAN BLAGA: OPTIMISMUL DIN ZÂMBETUL TRIST
Mă aflu pe o insulă într-o comunitate, respectând ideea Stay at home!, în aceste momente când o boală copleșitoare a indus oamenilor ideea de spaimă și panică. M-am asumat voluntar să mă izolez într-o casă princiară din Knox, unde am la dispoziție toate condițiile unui trai tihnit. Am la mine o singură carte, luată din biblioteca personală pentru lectura în avionul transatlantic, cu care îmi întrețin gimnastica sufletului și o anumită cultură a minții. E vorba de volumul Poezii, de Lucian Blaga, editat în anul 1981.
Conversațiile de alungare a plictiselii și stresului de pe net mi se par anoste, fiind amprentate de formule banale („Cum ești?”, „Să ai grijă de tine!”, „O zi mai bună!” etc.). Câte o veste tristă se îmbină cu un zâmbet ponderat; optimismul meu ia uneori locul zădărniciei, ca apoi teama să înlocuiască speranța. Timpul mă îndeamnă să-i dau folosință, psihicul are nevoie de protecție, iar trupul solicită sănătate.
Deschid cartea lui Blaga la volumul „În marea trecere” (1924). Din „casa„mea”, scrie Blaga, voi, cititorii, „așteptați să vorbesc”. Despre ce putem vorbi în „ zilele triste”? Răspunde poetul: „Cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit așa de mult să plângă și n-au putut…”. Știu – am scris două volume de interpretare a textelor blagieine – că lirica sa dintre anii 1924 (vol. „La cumpăna apelor”) și 1933 („La curțile dorului”), stă sub semnul optimismului tragic expresionist: „Intrat-a o boală în lume/ fără obraz, fără nume”. „Pomii, suferinzi de gălbinare, nu mai caută vindecare”, „din cer a venit un cântec de lebădă”, „cineva a înveninat fântânile omului”, iar „noi, cântăreții leproși, ne aplecăm capetele în tot mai mare tristețe”. Sunt semne de stele arse, „paradisul e în destrămare”, iar
arhanghelii, coborâți pe pământ, „se rătăcesc prin baruri, cu aripile îmbolnăvite”; peste tot au apărut „cocoși apocaliptici”, care aduc „vești întunecate”. Nici măcar pasărea Phoenix, simbolul salvării, nu mai zboară ca altădată. Cuvintele la rândul lor „sfârșesc în sânge”: „Pretutindeni e o tristețe. E o negare. E un sfârșit” (Tăgăduiri).
Între toate aceste imagini terifiante, câte o metaforă luminează credința:
„Prin ceasul verde al pădurii/ Otrăvuri uitate adie.../ E începutul drumului nou spre lumină. În volumul „Nebănuitele trepte” (1943) și următoarele, sufletul poetic al lui Lucian se încarcă de zâmbet și dragoste. Iar începutul se bazează pe una dintre cele mai frumoase metafore din literatură: „Soarele, lacrima Domnului/ cade în mările somnului…”. „Domnița din țara bârsană” e așteptată la întâlnirea de taină „cu floarea mea de foc în mâini”.
Un catren splendid strecoară cititorului un zâmbet poetic, plin de filosofare estetică:
„Ușor nu e nici cântecul. Zi
și noapte – nimic nu-i ușor pe pământ!
Căci roua e sudoarea privighetorilor
Ce s-au ostenit toată noapte cântând”.
Zeii, ca și oamenii, cântă, armonia se convertește în „flori de crin”, iar iubiții se „întâlnesc în spațiu și în vis”, silind luna „În jurul inimilor noastre/ să se-nvârtească”. Lumea întreagă a redevenit primăvară, fiecare ram poartă în mugure scântei de foc, dând florilor stamine, polenizate de ardoarea vântului voevod: „Bucură-te floarea mărului, bucură-te / Și nu te speria de rod”.
Prin iubire, boala a fost învinsă. Cântecul spicelor, Iubire, Alean și amintiri ce torc, Catrenele fetei frumoase, Cântec în doi, Odă către rună etc. sunt texte lirice fremătătoare prin expresie și fermecătoare prin mesajul tonifiant. Momentul trist al deznădejdii lasă loc zâmbetului optimist, care e anticamera bucuriei rodului împlinit. Omenirea va redeveni fericită și florile îi vor parfuma existența.
