Cea mai recentă carte a lui Gheorghe Schwartz este Convoiul (2024). După ciclul Vocalize, care urmează Celor O Sută și altor romane, scriitura noului roman este marcată de o schimbarea stilului, de maturizarea expresivității și de o împrospătare a discursului narativ. (Textul despre Convoiul este un al doilea extras dintr-o amplă cronică a romanului).
Convoiul e un text prolific, care, fără a se destrăma, suportă multe interpretări.
Stăruința autorului este de a instala imaginația, croșetat pe o mitologie cu reflexe de anticipare a viitorului omenirii, în evoluția sa spre perfecțiunea existenței (dacă putem spune așa). Scris la persoana întâi, cu personaje fără identitate, structurate într-o machetă psihologică, acțiunea justifică o teorie posibilă. În evoluția omului și a umanității, de la vremea Babilonului până la Gyuri (2045), așa cum procedează cu Cei O Sută, următoarea verigă din Ciclul romanesc Cei O Sută e Convoiul, o anticipare (deja previzibilă) a unui viitor, dominat de roboți humanoizi și, deopotrivă, de oameni robotizați. Omenirea pierde „micile tabieturi”, ajungând un dispozitiv într-un amplu angrenaj mecanic. Condiției umane îi lipsește dimensiunea „bio-psihică”, iar omul, membru într-un șir – Convoi – sau într-o singurătate „liniștitoare”, nu simte, nu gândește, nu acționează după voia minții și sufletului său. Toate trăsăturile i se reduc la a face ceea ce spun alte instanțe, necunoscute, în timp ce emotivitatea, inteligența, caracterul, imaginația, voința etc. se pierd în uitare. Prezentul nu mai este animat de trecut și nici de pofta unui viitor mai bun. Ființa umană se adaptează/ s-a adaptat ideii de supraviețuire într-un confort existențial. Omul se conservă biologic, renunțând la valorile cunoașterii, morale, estetice și la credință, la idealuri și speranțe, la gândire, sentiment, memorie, senzații și reflexe, caracter, chiar și la condiția sa economică și social-culturală. Este anticiparea căderii omului în păcatul lipsirii de umanitate. Tot ceea ce a achiziționat omenirea prin grija proprie prin civilizare și conștiință culturală a ajuns uitare.
Cum realizează romancierul Gheorghe Schwartz o asemenea idee (adică a depersonalizării individului cuprins într-un angrenaj social fără „mici tabieturi” umane)?
Să cercetăm stilistica expresiei, total diferită de structura narativă (cu personaje și evenimente) din, de ex., Cei O Sută? Procesul de modificare a stilului schwarțian a început prin alt ciclu romanesc intitulat Vocalize. Diluarea narațiunii și împrăștierea conturului personajelor sunt înlocuite cu un SINE, tulburat de o rânduială socială și de gesturile fără noimă ale decidenților. Chiar dacă nu îmi displace pedanteria speculativă, consider că imaginația autorului nostru își are sursa în meditația asupra unei noi relații dintre individ și societate.
Aplică ideea „filozoafei” Hannah Arendt (1906 – 1975), din scrierea „Banalitatea răului” (1962). Fără gândire și judecată umanistă, oamenii ajung în „apatie morală” față de suferința altora și asistă nepăsători la apariția unui rău banal, un fel de concesie fără motiv făcută răului. Suntem „martori indiferenți”, „conformiști și dezumanizați”, nemiloși și apatici, la atâtea rele care copleșesc umanitatea.
Organizarea societății în cele trei categorii structurale (înainte de asimilarea în Convoi, traiul în Convoi, ieșirea într-o societate robotizată, în care individul își pierde destinul, căci soarta ne-o dictează alții) este o utopie. Insul nu mai dispune de identitate, căci, deși se află înregimentat într-un anumit tip de grupare (absurdă) suportă excluziunea socială, fiind dezumanizat, lipsit de drepturi, fără nici un simț al comunității. Istoria îi este ștearsă din memorie, pierzând „dreptul de a avea drepturi” (H. Arendt). E o ființă nudă, un fel de individ abstract, banal, fără cetățenie, victima unui scenariu dezolant. Autorul nici el nu știe cum îl cheamă, e un număr, ca într-un lagăr, lipsit de pluralitatea umană, deși se află într-un Convoi nesfârșit de oameni, cu singurul scop de a-și înghiți coada. Depersonalizarea cuprinde toate formele de acțiune, iar ieșirea din Convoi nu-l scapă de însingurare/ solidaritate umană. Găsește ființe robotizate, controlate de Servicii, inși goliți de semnificații și o societate denaturată în vorbire, acțiune și comuniune afectivă. Este total dependent de cineva, general sau locotenent, fără a regăsi vreun sens libertății, deși are impresia că există un bine comun, care se exercită asupra lui. Reintrarea în Convoi coincide cu depresiunea pozitivă, a acceptării culpabilității prin adaptarea condiției de pacient la o altă realitate. Ș.a.m.d. (II)
„Convoiul lui Gheorghe Schwartz constituie o meditație asupra viitorului, anticipând condiția umană, într-o societate ce tinde spre robotizare, în care individul ajunge într-un confort disconfortabil, o ființă fără virtute, fără vocație, fără conștiință, fără „mici tabieturi”, dar și fără grija formulelor de supraviețuire. Se confirmă că Gheorghe Schwartz este un scriitor de primă mărime în literatura română și avangardist al evoluției literaturii contemporane europene.”
Citește și: [RECENZIE] GHEORGHE SCHWARTZ | CONVOIUL: Înăuntru (în trupul șarpelui), Afară și (din nou) Înăuntru (I)
