Poate că unul dintre cele mai ușoare lucruri este acela de a convinge oameni să ia anumite decizii pe care, în lipsa argumentelor tale, ele (deciziile) nu ar fi la îndemâna lor. Vorbesc despre acele decizii, necesare construcției societății, care se prezumă a se dezvolta într-un cadru gândit de cei ce fac argumentele cu sens, și care să fundamenteze decizia individuală. Bineînțeles că ele singure nu sunt îndestulătoare dacă nu sunt asezonate cu fapte complementare lor, din care oamenii să înțeleagă că există capacitatea și voința de a construi astfel încât viitorul lor să fie după cum ei l-au înțeles și și-au dat acordul, prin vot. Spun că e ușor pentru că cei interesați de obținerea bunăvoinței maselor au la îndemână deja studii științifice elaborate care le permit să se plieze exact după cum rețetele spun. Și nefiind lansări ale vreunei rachete, reușitele lor sunt asigurate de respectarea strictă a manualului.
În manual se pornește de la teza: trebuie să știi ce vrei. În funcție de ceea ce se dorește se învață cum se poate ajunge la scop. Firul care se strecoară prin toate lecțiile este minciuna. Diversificată și ascunsă. Nimic din ceea ce pare a fi, nu este deloc așa. Ba din contră, uneori este chiar invers.
Deși pare greu de crezut pentru noi trăitorii acestui mileniu digital, cu sute de ani în urmă oamenii proiectau o societate ierarhizată. Cu oameni de categorii diferite. Din acest punct de vedere, decidenții trecutului nu se deosebeau în mare măsură de cei actuali. Știau și ei cum să-și asigure pozițiile de lideri. Care uneori erau de tip Maximus. Egiptenii, și mai apoi romanii asimilau pe faraon sau pe cezar unor zeități. Revenind la zilele noastre, chiar la secolul trecut observăm din scrieri cât și din mărturii modul cum poporul nostru a trecut prin istoria recentă. Din fericire noi încă ne putem formula opiniile pe baza observațiilor personale. Chiar dacă ne lipsesc probe directe unele concluzii le putem baza pe dictonul latin: qui prodest? Exact. Dacă deciziile liderilor nu aduc bunăstarea poporului atunci cui folosesc ele? De obicei folosul nu apare imediat după ce deczia a fost luată. În acest caz intervine și talentul de a ascunde folosul în tot felul de încrengături complicate. Exemplu: investitorii strategici ai ultimului deceniu al secolului trecut. Pentru a fi mai concret voi spune următoarele: poporul nostru, din perspectiva iluminaților trebuie să se obișnuiască a sta în limite hotărâte celor din categoria pe care ei au decis-o. În ciuda faptului că în fața marilor bătălii din istorie românii s-au trezit singuri, aprecierile marilor cancelarii s-au limitat la: una palmă binevoitoare pe spate. N-au contat niciodat sacrificiile de vieți pentru ca Europa să se dezvolte în pace și liniște. Era ca și o datorie împlinită din cauza poziției nostre geografice. Și deci, ar fi fost exclusiv treaba noastră. Ca și cum Europa era o casă comună dar cu cetățeni din culturi diferite sau de ranguri obținute. Cine a stabilit asta? Noi doar din fapte constatăm că istoria s-a derulat în aceste paradigme. Și atunci? Deciziile cui au folosit dacă noi nu ne-am ales decât cu sacrificiile? S-a încercat oarecum după 1859 să se ajungă la masă. Am „tras” în primele linii la un război despre care noi spunem că a fost unul de independență după care importând regi din casa regilor Europei( una din bunele decizii) am început să „amirosim” democrația parlamentară înghesuind oameni de toate condițiile în Sfatul Țării. Sigur, după aprobarea primei noastre Constituții la 1 iulie 1866. Probabil o vreme dintre cele mai favorabile pe care românii au avut-o în istoria lor modernă. Datorată în primul rând, preambulului:
CAROL I
Din grația lui Dumnezeu si prin voința natională Domn al Românilor;
La toti de facia si viitori sanetate:
Adunarea generala a Rominii a adoptat în unanimitate si Noi sanctionăm ce urmează (…)
CONSTITUȚIUNE
Marele război a adus pe lângă foarte multă suferință și pierderi de ostași români, în îmediata noastră apropiere o ideologie satanică care anula în corpul ei ceea ce Carol 1 a emis în actul constitutiv. Pe măsură ce bolșevismul lua proporții în răsăritul Europei, ceilalți neavând a opune nimic au semănat germenii antisemitismului în așa fel încât apariția unor forțe naționalist-fasciste în Germania revanșardă, nu miră pe nimeni. A fost timpul în care cu toții știau ceea ce urmează fără a știi exact momentul declanșării. Fiind un popor destul de numeros, comparabil nivelului european nu aveam cum să lipsim din tranșee. Am fost atrași, deși nu aveam miză, într-un război din care aveam doar de pierdut. Lăstarii boșevismului erau deja prezenți prin țară, ei urmând a se consolida după finalizarea conflictului armat. Consolidarea aducea cu ea abandonul total al grației lui Dumnezeu, locul fiind imediat umplut cu mizeria pe care mulți dintre noi am experimentat-o. Comunismul malefic al secolului XX cu forma lui cea mai evoluată, dictatura personală. Privind acum de pe vârful muntelui reușim să vedem întreaga vale unde ne-am petrecut anii copilăriei și ai tinereții. Și, mai mult decât atât, putem înțelege ce am trăit mai exact și după anul 1990. Lecția cea mai importantă, cred eu, ne-a servit-o istoria secolului XX, când lăstarilor de care am scris mai sus nu li s-au tăiat crengile deja otrăvite. Sigur că acum după atâția ani vorbim ușor de acele vremuri, dar e foarte greu de crezut că primii comuniști nu puteau fi izolați și marginalizați. Existau deja mărturii din pogroamele foamei din URSS. Oamenii știau ce înseamnă de fapt ideologia nouă din răsărit. Și apoi, dacă tendințele noului secol prezumau o creștere a secularismului, în dauna teologiei creștine, noi românii acelui început de veac am considerat de bine abandonarea din Constituție a preambulului scris în 1866. Sigur că Dumnezeu nu obligă pe nimeni la acceptare și nici nu rămâne forțat acolo unde nu e dorit. Putem spune, păstrând proporțiile, că deținerea unei umbrele pur și simplu în casă nu ne apără de ploaie atâta timp cât ea stă agățată în cui. Tot astfel această țară a avut parte de binecuvântarea lui dumnezeu atâta timp cât El a fost ținut la loc de cinste. Când a fost dat jos românii au început să experimenteze lipsurile. ( Aceasta este argumentația de tip spiritual, biblic)
Istoric, întregul secol XX ne-a arătat un popor român năpăstuit, incapabil să-și înțeleagă trăirea, individualizat în exasperare până aproape de epuizare. Momentul 1989 a fost unul cu motivație mai degrabă externă decât internă. Chiar dacă inițial, printre noi s-au transmis argumente de tip: mămăligă explozivă. Ceea ce într-o oarecare măsură a fost un adevăr. Dar un adevăr bine calculat și folosit de aceia care dintotdeauna au fost beneficiari speculativi ai nenorocirilor căzute peste popoare din categoria celor din care facem noi parte. Și, în paranteză fie spus, cel puțin în ceea ce mă privește eu nu sunt absolut convins că părinții și bunicii noștri au făcut tot ce le stătea în puteri să se opună tăvălugului bolșevic. În aceiași măsură nici nu pot să-i condamn necunoscând toate datele și împrejurările acelui timp. Revenind la anul 2019, adică în prezent, și încercând a analiza în profunzime situația din țară vom așeza pe tablă ceea ce avem, direcția și încadrarea în spațiu extern.
Avem un Guvern, rezultat din alegeri validat de Parlament în urma prezentării unui program ambițios care în linii mari ar trebui să conducă la o stopare a cedării de interese naționale și concomitent la o creștere exponențială a bunăstării românilor. Care, venind după o altă guvernare complet eșuată ( cea a PDL-BOC Băsescu) și-au dat votat oamenii încrezători că aceștia vor reuși să pună în aplicare ce au promis.
Avem și un președinte ales conform Constituției, validat și el, dar care din păcate s-a străduit să arate că în fapt el nu a înțeles rolul funcției sale în ecuația de decizie în statul român.
Avem în continuare oameni, români, ale căror ieșiri publice nu servesc interesului național dar, care fac din lupta politică internă o „condiție” de care cei interesați se agață instituțional.
Remarcăm și prezența unei opoziții a cărei existență a fost validată printr-un vot despre care nu putem spune că a fost unul bazat pe cunoaștere ci mai degrabă unul la limita dintre negare și încercarea noului, deși eticheta cu care acel „nou” a candidat nu a reușit să surprindă votanții cu suficientă pregătire sau înțlegere a fenomenului politic-electoral românesc. Cu alte cuvinte nu mulți s-au lăsat păcăliți de lozinca USR, un partid ce se definește ca o expresie a străzii nemulțumite. Mai avem o pseudo-opoziție cu valențe agresive extrasă din și cu ajutorul rețelei sociale Facebook, ai cărei adepți protejați fiind de un sistem încă nedefinit exact, măcar că din acțiunile lor sunt chiar bine cunoscuți, ce se acoperă instituțional, li se permit orice ieșire dincolo de lege. Ceea ce putem considera pe bună dreptate că la această oră România nu este un stat suveran, din vreme ce Constituția este suspendată de chiar cei ce s-ar presupune că o aplică și o păzesc.
În aceste condiții noi ne pregătim de alegeri europarlamentare care în plus față de ce am scris devin parazitate de o încercare a unui individ căruia nu pot a-i spune președinte din motive de greață personală, prin care să se reinventeze ca om politic cu priză la populație. Un referendum inutil dar costisitor. Din banii noștri.
Până la urmă pentru cei care vor să-și pună mintea la procesat, în fapt este vorba de o cedare de interese naționale deloc voluntară. Niciodată în istorie cei mari n-au ales calea violentă în scopul asigurării unor resurse care au aparținut altora. Și, pe care ei le-au râvnit. Atât de mult încât au riscat absolut totul pentru a le obține. Pentru început ei au încercat să le ia cu ajutorul unor potențiali trădători de neam, iar dacă nu au reușit astfel au trecut la un alt nivel care a presupus sprijinirea unor oameni de nimic să acceadă la administrarea acelei țări. Într-un fel sau altul. Nu se poate spune că hulpavii nu au răbdare. Atâta timp cât de resurse nu se ating iar acestea nu se alterează ei nu acționează decisiv. O fac doar dacă din informații rezultă că resursele ar putea să ia vreo destinație pe care ei nu o controlează. Ceea ce am scris este o rețetă verificată. Chiar și România a trecut prin astfel de bătălii în secolele evului mediu.
O privire de ansamblu pentru a verifica azi aceste intenții poate scoate ușor în evidență logica acțiunilor interne și externe din ultimii 30 ani și chiar mai mult.
Nu este deloc greu să identificăm fiecare, în măsura dorinței de a pricepe, orice atitudine spre ce este ea îndreptată și cine sunt autorii. Eu am această analiză dar nu o voi scrie lăsând astfel cititorii să-și facă propriile opinii cu privire la protagoniștii scenei politice ale acestui timp.
Ceea ce este de remarcat este faptul că începutul secolului XX a adus cu sine secularismul iar ca urmare scoaterea enunțului cu privire la Dumnezeu din următoarea Constituție, cea din 1923 nu a surprins pe nimeni. Pentru a fi bine înțeles ceea ce vreau să spun este că nu textul în sine ar rezolva vreuna din probleme ci faptul că românii au scris textul respectiv ca urmare a a faptului că ei chiar aveau o astfel de atitudine reverențioasă față de Dumnezeu, cel puțin prin Biserica Ortodoxă. Oamenii se temeau de Dumnezeu și așa au scris în 1866. dacă temerea nu a mai existat sigur că scrierea nu-și mai avea rostul. Deci, nu scrierea a fost importantă, ci credința însăși a fost ESENȚA. Care, așa cum am spus, s-a pierdut lăsând locul secularismului global. Ce a urmat știm cu toții. Comunismul a făcut ravagii în poporul român mai mult de 70 ani. Socotind din 1921 când lăstarii lui au început să apară. La început, firav, cu teamă iar mai apoi tot mai agresiv făcând apel la nereușitele obiective ale guvernelor de atunci. Pe aceste platforme și cu ajutorul unor forțe armate străine au reușit să se impună decisiv în 1946. Când ar fi putut să se opună lor, românii i-au tratat cu îngăduință sau chiar i-au apreciat anticipând că nu vor depăși un prag critic ce ar permite să se impună. După cum știm au apreciat total greșit. Cu alte cuvinte când au avut posibilitatea să le stopeze înaintarea, nu au făcut-o, iar când și-au dat seama ce înseamnă bolșevismul a fost deja mult prea târziu. Lucrurile par acum să se repete aproape la indigo. Românii îi apreciază greșit chiar pe cei ce dau încă de pe acum dovada faptului că nu sunt ce vor ei să pară că sunt. Cu câteva lozinci bine plasate ei încearcă și azi inducerea unor stări subiective în speranța primirii încrederii prin vot de la noi, ca mai târziu să aflăm din nou că am ales greșit. Acum, în 2019 avem ocazia să oprim „dospirea gogoașelor” pentru a nu ne umple din nou de regrete în anii imediat următori. Știu că nu vom reuși să facem asta atâta timp cât rămânem în idioțeniile subiectelor secularismului modern. Pledez așadar pentru o întoarcere cu fața către Dumnezeu, către Biserică în nădejdea primirii unei Lumini care să facă posibilă alegerea oamenilor cu adevărat competenți și devotați interesului național. Cum se face asta? Cel mai bine întrebați bătrânii voștri și preoții cunoscuți ca slujitori ai Harului. Dumnezeu nu va vota în locul nostru și nici nu este curios de părerea noastră cu privire la existența și Lucrarea Lui în mileniul al treilea.
