Bogdan Floricel are 22 de ani și este student în anul 4 la Universitatea Politehnică Timișoara, Electronică și Telecomunicații. Membru al Cenaclului „Pavel Dan” din 2022. A participat la lecturile publice: Ziua Poeziei 2024 la Cărturești Mercy și Tramvaiul poeziei „Ion Monoran” 2022.
***
mâna atinsă și carbonizată
a scăpat cuțitul
sub lamă pătrățelele din calendar
se transformă în pastă de corector
nu poți vindeca rana
doar să schimbi culoarea crustei
să camuflezi puroiul
acetona nu poate acoperi
urmele de plug de pe țesutul secat
pasta nu se face îngrășământ
adaptează-te
maschează mersul șchiopătat
și continuă maratonul
până vezi nori
poate acolo ploaia îți străpunge pleoapele
Neant/Viață
ființe de carbon,
născute din virus
prinse într-un fragment de fragment
între sute de zerouri.
celule autoimune,
cărbuni în cădelniță
fum de supernovă
format din calciu și fier
câmp de război
grotesc și abstract
sfărâmat în materie cenușie
o dâră de praf suflată
în Neant
***
smulsă din fragmente de atlas
chip de lut și oțel cioplit
expus la graniță
pierdut în muzee și agende de tipar
Matei 5:28 e o subestimare
te-am profanat/sanctificat/brutalizat
sub domul osos cu vitralii rozalii
sinapsele îngenunchează în fața statuii plăpânde
în doliu funerar
coapse tocite de unghii și dinți
marmură șifonată de mâini în exod
luciu de salivă pe extremități
încovoiate/schingiuite
sub așternuturile pătate de insomnii
ce privesc creștinește în linie dreaptă
să nu alunece în hainele de vară târzie
purtate cu încredere de-aproapele
privesc în sus/în zig-zag
oriunde altundeva
să nu uit că privesc un om
Plăceri de vară
Nu pot dormi
patul e făcut din cuie
pernele încă miros a vopsea de păr ieftină, semn că încă n-a plecat,
sau n-am lăsat-o eu să plece.
Evadez din insomnii și oboseală,
aerul e la fel de torid noaptea.
Stelele ascunse de smog
zadarnic încearcă să acopere jegul de pe străzi
doze strivite
peturi verzi fosforescente
gândaci ce mișună
pe lângă animale moarte.
Fug, dar la fiecare colț
același cadru.
Aceleași cadavre.
Mai mulți gândaci.
Fiecare obiect,
același lanț de nevertebrate.
Fug
în zadar.
Devin una cu noaptea
îi simt la fiecare stradă
se târăsc pe mine
legiuni de antene
pe fiecare fâșie de țesut
gândaci
gândaci
gândaci
***
aș vrea să pot marca definitiv pământul
să devin o urmă pe scoarță
explozie
bucăți de creier pe tavan și pereți
amintiri și emoții cristalizate
cioburi minuscule ce-nțeapă talpa
șiroaie de lacrimi
deltă pe câmpie
plăci tectonice zguduite de
vibrațiile strigătelor și hohotelor
sufocate în pernă mușcată
urme de dinți tranșee uscate de
sângele filtrat până la
nucleul de materie cenușie încins
să rămână ceva pe pământ
orice
să nu fiu scrumul din chiștocul stins
ras la primele particule de rouă
sau de la radiațiile răsăritului
atom despicat ce nu pocnește
nor ce se destramă pe cer
În Mai
Parcă toți peștii din Bega au murit
copacii și-au pierdut mugurii,
după seara de Mai în care
constelații de polen ne-au ghidat în spatele scenei.
Iedera falsă a prins clorofilă,
șerpii de apă s-au încovoiat până la cer, au strâns stelele
și le-au aruncat deasupra Rozelor,
sub formă de artificii
(de unde altfel, într-o simplă seară de Mai?) și unde sufletele noastre,
ca doi atomi necunoscuți, au format
un început de supernovă.
Substanța se dizolvă acid,
lumea e blocată în vreme de Ianuarie.
Vor mai împrăștia florile oxitocină,
pașii noștri muzică,
sau va rămâne Bega râncedă și verde,
fără pești și artificii?
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Felix Nicolau: „Să ajungi poșetă pe antebrațul morții”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
