ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE!… (din „Legile lui Murphy”) [Serie nouă, România – Arad – 4]
DE LA „BLACK FRIDAY” LA… BLACK YEAR…
1. Când „americănismele” ne cotropesc și ne manipulează „fițele”…
Rândurile ce urmează se doresc a fi o „radiografie” (personală) a actualei situații economico-sociale a Românicăi în plin „bal mascat”: campanie eRectorală, alegeri de președinte și de Parlament, intrarea în postul (sobru) și sărbătorile (?) Crăciunului și (de ce nu?) și ale Anului Nou… Dar cum noi, acum ce „ne-am dat pe brazdă”, i.e., am înghițit pe nemestecate cam tot ce a „excretat” Unchiul Sam spre Europa, ne vom bucura totuși să nu mai sărbătorim (cu un fast nebun!) ziua de 7 Noiembrie… Așa că… Dar să vedem cum stăm cu „Vinerea Neagră”.
Denumirea – devenită un slogan general cam găunos – are rădăcini istorice străvechi… nu le voi comenta căci nu e nici locul, nici momentul. Rețin doar că vinerea nu e prea bine văzută în mentalul românesc și, cu atât mai grav, dacă „pică” într-o zi de 13!… Nici la yankei lucrurile nu stau prea diferit, cu rezerva că dacă e o zi de big business, atunci lucrurile se schimbă… Și dacă iese banu’, atunci, pretutindeni și oricând poate fi un Black Friday!…
Formal și tradițional, peste Gârla Atlanticului are loc o sărbătoare majoră în această perioadă a anului: Thanksgiving Day („Ziua Recunoștinței”) în amintirea primei recolte obținute pe pământul Lumii Noi de către primii coloniști (evident, anglo-saxoni!). Aceasta este a patra zi de joi a lu’ Brumar. „Black Friday” este ziua ce urmează după Thanksgiving, i.e., evident, o zi de vineri. Are loc în fiecare an, cam între 23 și 29 noiembrie. La yankei, acum se deschide (tradițional) sezonul de cumpărături pentru Crăciun. Interpretarea din limba engleză este, cumva, mai ciudată. Idiomul „în negru” are o conotație pozitivă pentru comercianți, semnificând un fel de „echilibru pozitiv”(mulți vânzători vor fi <<în creștere >> în acea zi) spre deosebire de „în roșu”, i.e., aceștia „au dat-o în bară”.
Venind ceva mai spre zilele noastre, sunt memorabili anii ’50 (tot pe pământul Lumii Noi). Poliția din Philadelphia a folosit termenul spre a descrie „hoardele” de cumpărători din zonele sub-urbane, care au năvălit în „istoricul” oraș, generând un adevărat haos, după Ziua Recunoștinței: sâmbăta urma să aibă loc tradiționalul meci de fotbal (american!) Army – Navy! Și asta, an de an… Iată cum sportul stimulează economia și… politica! Poate, și pe noi…
2. Când lăcomia îneacă economia iar economia manipulează sinistru „psihologia economică” și… reciproc…
„Logica economică” este elementarissimă: nevoia determină cererea; cererea determină oferta; deci prima îi este primordială celei de-a doua. Reglarea raportului cerere – ofertă se face pe piață; reglatorul este prețul – ca expresie cantitativă (i.e. bănescă) a valorii mărfii, valoare stabilită – obiectiv?! – pe piață. Astfel acționează „brațul nevăzut” al economiei de piață. Iar „sângele care o irigă” este… money (banii). Așa ne învață „clasicii” teoriei economice (să-i zicem, capitaliste): Adam Smith & David Ricardo. Prin urmare, valoarea (economică!) e determinată de „raritatea” produsului. Dacă cererea e mai mare decât oferta, apare „raritatea” produsului căutat; prețul crește și… invers. Aici intervine o variabilă indeterminabilă, cred eu. Psihologia cumpărătorului (potențial consumator al produsului)! În mod normal, nevoia crează o stare psihologică de apreciere a produsului căutat. Cu cât ceva pare mai important, mai necesar, valoarea lui va „crește în ochii” potențialului cumpărător-consumator. Vorba aia „ochiul stăpânului îngrașă vita”… Dar să ne gândim și la un efect invers!: starea psihologică a agentului economic-cumpărător (foarte ușor de manipulat!) poate determina cererea! Nu nevoia lui reală! Așa se produce manipularea economică: crearea stării subiective a falsei nevoi… Noi îi zicem… FIȚE!
Și acum să revenim la Black Friday. Stocurile de mărfuri (în principiu, vandabile) se supun unei degradări de-a lungul timpului: uzura fizică, chimică, biologică etc. firească (mai ales la mărfurile perisabile). Dar și uzura „morală”: mărfurile nu mai sunt (să zicem, cel puțin, tehnologic) la nivelul celor ce apar, mai noi, pe piață. Apoi…moda! … în toate înțelesurile sale!… Deci și interesul vânzătorilor este de „a scăpa” – oportun! – de stocuri. Ce vor face ei? Anunță „mari ieftiniri”! Fiți siguri că nu vor ajunge astfel la faliment, în cel mai rău caz vor înregistra pierderi suportabile… Important este să „se scape” de balast. Să „salveze” din ceea ce mai poate fi „salvat”!
Iată cum apare un „Black Friday” (și nu numai… vinerea…). Dar ce se petrece de cealaltă parte a „baricadei”? Odată bine „dopați psihologic” prin insiduoasa falsă nevoie, cumpărătorii sunt „vrăjiți / drogați” de idea chilipirului! Și… cumpără în prostie. Orice. Să fie! Unii sunt mai șmecheri: cumpără la preț redus un volum mare de marfă. Ei devin un fel de „sub-angrosiști”. În cercuri mai restrînse, oculte chiar, vor revinde. Oricui (fraier!). Așa câștigă și ei un bănuț în plus, practic, o găinărie…E posibil ca unii dintre ei să facă bani buni (de obicei, venituri sustrase impozării). În ziua de azi, comerțul on-line (practic, pe „ne-ve”) a explodat! Și nu mai pun la socoteală câți fraieri pică de „fazan”… Și nici escrocii! La modul super-simplificat, să priceapă și „Gâgă”: DACĂ ÎNTR-UN CONTEXT ECONOMIC NORMAL, NEVOIA INDUCEA O STARE PSIHICĂ, ACUM, ÎNTR-UN CONTEXT ECONOMIC ANORMAL, O STARE PSIHICĂ (MANIPULATĂ!) INDUCE NEVOIA!… That’s all!
3. Tânăra Românică post-comunistă (pre-capitalistă) plătește azi păcatele „părinților fondatori” de la ’89: trăiește între două uriașe contexte duble și anormale
Un cinic – pe bună dreptate – s-ar întreba: da’ ce mama dracu‘ mai e normal în ziua de azi și în lumea de azi? Să vedem…
Primul context dublu este de factură economică. Este dublu, pentru că trebuie să facem deosebire între contextul economic extern și cel intern.
Al doilea context dublu este de factură psihologică. Este și el dublu, pentru că trebuie să facem deosebire între un mental colectiv optimist și unul pesimist. Îmi repugnă idea de „mental colectiv”, este ceva nebulos. Prefer să spun psihologie (socială).
Între cele două duble contexte se tot pasează mingea, la nesfărșit, ca în fotbalul prost: la trecerea timpului!
Contextul economic extern este – paradoxal – mai bine cunoscut decât cel intern. În Decembrie 1989 s-au rupt chingile comunismului primitiv, de familie, și lumea a răsuflat ușurată și voioasă: acum fiecare are dreptul să facă – liber (?!) – ce vrea. Realitatea economică internă avea șă-și arate colții curând. Cea externă părea să alunece către o nouă ordine economică mondială unde nu mai existau două sisteme opuse (fac abstracție de Asia comunistă): comunismul European căzuse (ca Zidul Berlinului, ha, ha, ha!…) și se puneau bazele unor noi relații politice și economice care să depășească „războiul rece”. Era vremea Uniunii Sovietice a lui Gorbaciov. Toată lumea „pupat piața endependenței”. Contextul economic intern s-a dovedit a fi un mare fiasco al comunismului național românesc. Nu mai vreau să vorbesc de industrie („morman de fiare vechi”), de agricultură (primitivă și falimentară prin colectivizare), de birocrația politico-administrativă ce continua să ne strivească, de o educație și cultură în cădere liberă… La acest context economic dublu îi corespundea o psihologie excesiv de optimistă: „las’ că va fi bine, deja se vede luminița de la capătul tunelului”… Dar „mentalul colectiv” (horribile dictu!) din vremuri „străvechi”, continua să acționeze: „las’ că mer’e ș’așa”, „ce să facem, cineva trebuie să-și asume răspunderea, fie și din << eșalonul doi >>?!”. Privatizările s-au făcut în stil neaoș românesc și consecințele le tragem și azi… Libertatea politică, pluripartită s-a transformat într-o casă de nebuni. Mineriadele… Cu „forcepsul” euro-american am fost cât de cât extrași din marasm și aruncați într-o lume complet „nouă”: NATO, apoi UE. Acum bate la ușă și intrarea în Spațiul Schengen „pe uscat” – o fi obosit, s-o fi plictisit Austria să se tot opună?… De fapt, treptat, am dat cu toții din greu, în mai greu… Vreți să vă enumăr prin câte „avorturi” și „pierderi spontane de sarcină” am trecut în aceste ultime trei decenii și ceva? Pentru cei de vârsta mea și chiar mai puțin, sunt amintiri dureroase, acum… inutile. Pentru cei tineri… mai bine să nu știe! Eu mă întreb, sincer, dacă Românica este o țară „capitalistă-standard”… mă mulțumesc și cu epitetul de „țară post-comunistă” (mai ales după patru ani, batuți pe muchie, de experiență de viață britanică…).
Contextul economic extern, între timp, s-a schimbat. S-a dovedit că nu numai economicul determină politicul, ci și invers! Încă mai abitir! Cunoaștem toți realitatea lumii de azi (stricta actualitate). Două lucuri importante domină acum: întâi, războiul din Ukraina și interminabila tensiune belicoasă din Orientul apropiat, apoi, venirea la Casa Albă a unui nou (vechi) președinte imprevizibil și care deja anunță o „revoluție” în relațiile economice și politice internaționale, re-impunerea în forță (poate și cu forța…) a Americii „mărețe” în toată lumea. „Reacțiile” (știm de unde) nu sunt greu de anticipat…
Ceea ce este interesant în această retrospectivă primitivă, fugară se poate rezuma astfel: la o lume economică (internă și externă) „anormală”, i.e., aflată clar în criză, psihologia noastră a reacționat printr-o atitudine maladiv de optimistă (mai ales la începuturile „post-comunismului” românesc). Apoi, treptat, optimismul s-a preschimbat, s-a dezumflat… în pesimism. I-aș spune „pesimism vesel sau „je m’en fiche” –ist. După sanctissimul principiu „Asta e!”. Impactul acestuia asupra realităților economico-politice de la noi s-a traduce prin „deruta publică”. Nu degeaba (în episodul anterior) propuneam ca în viitorul nou (?) guvern să se creeze și portofoliul cu „deruta publică”…
4. Nu vrem să ne obișnuim cu ideea că suntem în „lumea a treia”… a Europei!… Nici eu nu mă împac cu asta dar, „Asta e!”…
De data aceasta nu vorbește nihilistul din mine, nici chiar cinicul, ci… realitatea. Ideea de „Lumea a treia a Europei” (în cadrul U.E.!) am propus-o eu. Este ceva distinct de „lumea a treia” (a…lumii), sintagmă acreditată – din câte știu – cu mulți ani în urmă, de un jurnalist francez… În cadrul U.E., din „această” lume cred că mai fac parte și Bulgaria și (probabil) Cipru, republicile baltice (?)… Despre restul fostelor țări comuniste europene, cred că pot spune că fac parte dintr-o „lume a doua” a U.E. Alte țări? Cred că încadrarea lor în cele „trei lumi” ale U.E. depinde, mai degrabă de poziția Bruxelles-ului… Dar, „revenons a nos moutons”…
Principala „hibă” (în primul rând economică) a României – în această calitate puțin măgulitoare – ar fi (în opinia mea): setea sau foamea insațiabilă de investiții străine (nu contează condițiile și consecințele)! De ce? Pentru că noi nu suntem în stare să le facem, prin efortul propriu. Ceea ce face U.E. pentru noi este sub oblăduirea unor rațiuni economice neutre, să le zicem, tehnocratice… Ele se vor „obiective” și, ca atare, și condiționările impuse Românicăi. Ori, știm cu toții – ne place sau nu – deciziile economice majore (mai ales cele strategice) țin de factorul politică. Dacă e „politică”, atunci „e” și jocuri de interese. Un „interes general, național”, nu că n-ar exista în principiu, dar, cred eu, nu-l cunoaștem… Poate, nu-l putem defini… Oricum, e ceva tot atât de nebulos ca mentalul colectiv… Este clar: țările din lumea I-a a U.E. („masa bogaților”) nu că nu ne-ar primi printre ele (de fapt, cinic, chiar așa e!), dar nu așteaptă după noi. Decalajul rămâne cronic, ba, mai mult, se mărește vizibil și…invizibil! Din ce am moștenit de la trecutul nostru (mai nou sau mai vechi) nu putem ieși. Capitalul autohton – veci-pururi! – nu va avea forța celui străin. „Care-le”, pe deasupra nici nu mai este „național” (din vreo țară dezvoltată, luată ca entitate de sine stătătoare), ci „trans-multi-inter-… național”… asta e lumea de azi! Iar cei ce vor avea „curajul” să investească în Românica nu o vor face „de ochi frumoși”… în economia internațională nu există nici filantropie, nici morală… Cu ceva ani în urmă „renta”: o forță de muncă relativ calificată și… ieftină, resurse naturale (multe încă ne-exploatate) și alți… și alți factori favorabili pentru investitori. Acum lucrurile s-au schimbat. Și nu în bine. Scăpați de „sârma ghimpată” a lagărului comunist, tot mai mulți românași au profitat de ocazie și au tulit-o care-n’cotro… N-au găsit, decât foarte puțini, „laptele și mierea” căutate. Noi suntem și rămânem „sparangheliștii” și „căpșunarii” Europei. La munca de joc! Și, indiferent de calificare!… Am văzut cu ochii mei, printre cei peste 1.100.000. de românași „veniți” (numai) în Anglia… Acum, cică, de la 1 ianuarie ni se va impune salariul minim european (U.E.)”. Cum va funcționa, D-zeu sau Dracu’ „sci”… Din statisticile oficiale date publicității reiese că ritmul de creștere economică a Românicăi, pe anul aceste este cu puțin peste rata / cota 0 (zero). Creșterea economică de până acum s-a făcut, mai ales, pe consum. Consumul a fost asigurat, mai ales, prin importuri! Cu ce naiba să le plătești dacă noi nu prea producem? Succesul „Daciei-Renault” e prea puțin. Și atunci… nesfârșite împrumuturi externe… Deja s-a cam ajuns „la plafon”. Viitorul generațiilor următoare a fost amanetat! Și fiindcă veni vorba de noile generații, situația demografică a Românicăi este sumbră! Să nu ne consolăm că și la „case mai mari”… Populația activă este în dramatică scădere (nu numai prin emigrația temporară sau definitivă!), populația țării îmbătrânește, populația țării (potențial activă) este din ce în ce mai rău formată profesional. Nu mai pun la socoteală că suntem „campionii U.E.” la capitolul rata inflației.
Doamne, câte chestii lugubre aș mai avea de înșirat!… Dacă cineva m-ar întreba: „bine, bă, dar nu găsești nimic pozitiv?” Răspunsul ar fi „Da!”, campania eRectorală și alegerile prezidențiale și parlamentare!…
5. Iar acum, voi veni cu considerațiile finale… ale acestui episod…
Dacă mă va întreba cineva – mai meticulos, mai cârcotaș – cum „onorează” conținutul acestui episod titlul dat întregului serial? Economia nu-i „om” și nu „urcă pe scara ierarhică până la nivelul maxim al incompetenței sale”???. Ei bine răspunsul meu ar fi sec: economia o fac oamenii, trăiește prin oameni, nu este „deasupra” lor, mai probabil „sub” ființarea lor întru existență. Până la episodul următor, în care îmi propun o analiză (perspectivă) subiectivă, personală a realităților românești – în lumina celor spuse doar până acum! – iacă, voi reformula „acel” titlu: ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL IMPOSTURII SALE!… (din „Legile lui Mury”) [de la numele subsemnatului]… DIXIT!…
P.S. Boieri dumneavoastră, nu uitați să reflectați la următoarele:
Ce este un economist?… este persoana care știe despre bani mai mult decât acela care-i are… pentru că …este un expert care va ști mâine de ce lucrurile pe care le-a prezis ieri nu s-au întâmplat azi…
Ce este economia?…este singurul domeniu în care doi oameni pot să împartă un premiu Nobel pentru afirmații contradictorii…
Citește și:
- „OMUL CU MÂRȚOAGA” sau HIMERA ÎNTR-UN PAHAR CU ȚUICĂ
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
