– Ștefane, tu n-ai trecut vreodată prin satul meu! Mai încolo de Moara cu noroc a lui Ghiță, cel ce și-a ucis, cu dragoste, soția adulteră, dai peste vreun sătean care să te cuprindă în vreo poveste. Aici, în pădurea Gălălău, haiducul Dodu își săpase o cotătoare în stâncă, de unde observa drumul ce ducea spre Codrul Vașcăului. Vei mai asculta povestea haiducului Matei, ascuns în codrul Clitului, care pune lacăt pe gura a două femei ce-l vorbeau de rău, fiind nevoie de fierarului Giusi să le taie belciugul, spre a le reda glasul.
– În satul meu, grăiește Ștefan, la o fântână au fost trăzniți doi cai frumoși, iar de atunci oamenii scoteau în găleata fărâme de cer.
– Foarte frumos! Fărâme de cer albastru! Fântânile sunt adeseori misterioase. În Tăgădăul copilăriei mele, se găsea o fântână cu ciutură și vălău pentru adăpatul animalelor, așezată în mijlocul terenului de fotbal. Când ajungea mingea în apă, copiii se întreceau s-o scoatem cu găleata. Apoi, miracol…
Într-o bună seară, Bunu Oan’ea lu Nat’ea adună copilandri și spun’e întâmplarea:
– „Feșiori, ia beț voi apă din fântâna aiasta”, și scoase o cantă. „No, cumu-i?”
– „Sărată”, zicem noi pe rând.
– Eh, amu ascultați de la mine ce și cum: Pe Iulița lu Ciosu o vrut ai ei s-o mărite cu Olea lu Piperu. Fată frumoasă, fragedă, subțire, bine rânduită la casa ei. El era cam pămpălău. Fata, nu și nu. „Mă arunc în fântână” amenință la un moment dat Iulița. Tatăl său zidi fântâna din curtea proprie. În preajma nunții, Iulița iese prin strunga tăletiului, ajunge la terenul de fotbal și se aruncă în fântâna de aculo. Mare jale în sat. Ba, vestea s-a dus până într-acolo spre Ineu, Moneasa, Fânațe, Urviș, Săcaci. Chiar și la Sintea o ajuns zvon de tristețe. Au înmormântat-o cu mare jale. De la casa ei până la cimitir au fost numa și numa oameni înnegriți.
– Da, mare bănat, tragedie, zice Ștefan. Și…
– La câteva zile, animalele însetate refuzau să bea apa din fântână! Nici caii! Știți de ce? Apa a devenit sărată. Unii zic că din pricina lacrimilor fecioarei înecate, amărâtă după viață.”
Fântâna a fost părăsită, terenul de fotbal a fost abandonat, iar noi flăcăii ne-am risipit care încotro. După ani, pe locul fântânii, regăsesc o îngrămădire de pietroaie, printre care se ivește din când în când vreun firicel de apă. Are gustul lacrimii triste de adolescentă.
La tine-n sat, Ștefane, lângă fântână au fost trăsniți doi cai frumoși, iar apa a devenit un petic de cer. La mine, lacrimile țâșnesc din când în când, amintind că iubirea poate fi înlănțuită…, dar nu piere.
Citește și:
- EȘTI FERICIT, OMULE? Foamea de fericire și elogiul melancolia omului
- mai multe articole ale autorului – AICI și AICI
