LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (x)
Scrisoarea a șasea: TRIPLĂ SCRISOARE-DESCHISĂ CĂTRE: MINE, NIMENI ȘI NIMIC
PREAMBUL SAU JUSTIFICARE pentru un ipotetic Factor Poștal pe care nu-l vreau năucit, căutând „destinatarul /destinatarii”…
Dragă Poștașule, Nu mă pot abține: voi începe cu un banc; sună mai bine pe ungurește, zona culturală de unde parvine… La o băbuță acasă, la ușă: Kopp, kopp, kopp!… „Aki az ajtoban von?”; „Mi vagyunk Posta!”; „Hanyan vagytok?”…I.e., [Cioc, cioc, cioc!; „Cine-i?”; „Poșta!”; „Câți sunteți?”…]
E o zi de marți – 9 iulie, 2024. De fapt, zorii acestei zile. Fiind marți, îi musai să fie trei ceasuri rele … Fiind o zi de 9 a lunii și o triplă scrisoare în cauză, mai mult, dacă-l iau și pe iubitul meu Dracu’ în considerare, rezultă un 999 bun de întors pe dos (upside down) și va ieși…666, recte numărul … știm cu toții, al cui… Insomniile vârstei + arterita mă chinuiesc, deja de un număr bun de ani… așa că… volens nolens, savurez zorii britanici (Kentish) – poate printre ultimii, pentru mine, pe aceste meleaguri… Ah, să nu uit, eterna mea țigară – „iarba Dracului”!… E o July morning… În timp ce aflu că Românica – cu toată Europa Centrală – se află sub „cupola de foc” a unei canicule sahariene fără precedent (de când se fac măsurători), aici a mai trecut o noapte umedă și rece, punctată de scărboasa ploaie englezească, i.e. o țârâire ambiguă, indefinibilă, elucubrantă, cam din sfert în sfert de ceas…
„July Morning”! Charles Dickens scria – prin 1850 – romanul David Copperfield (și pe strada mea – New Road – ceva mai la sud de „Kingsway House”, unde domiciliez vremelnic, se află o „Copperfield House”! sic…). Un personaj bizar al romanului, „a falsly humble hypocrite” – Huriah Heep, a inspirat numele grupului rock britanic omonim, atât de drag tinereților mele, în tranziția mea, demențial, psihedelic de frumoasă, spre muzica inimii mele – progressive rock! „July Morning” nu este o piesă de muzică progresivă (din albumul Look at Yourswelf – 1971); ea mi-a rămas în memorie și pentru că în fiecare dimineață de iulie, în 1975, când făceam armata la Lipova/Maria Radna, la înviorarea obligatorie (horribile, horribilissime dictu!), pe platoul unității militare, ne puneau băieții deștepți de la radio-amplificare și celebra piesă (era, încă, a vremii!)…
Deci: „There was on a July morning / Looking for love / With the strength of a new day dawning / And the beautiful sun / At the sound of the first bird singing / I was leaving for home / With the storm and the night behind me…” (să traduc?… pentru cititorul român de azi, nu cred că mai e cazul…). Așadar și prin urmare…
Dragă cititorule – adevăratul destinatar al acestei scrisori triple și „ciudate”,
Sunt pensionar, de meserie logician (cel puțin, așa pretind), sunt format pe un fond filosofic și de cultură generală, cred că destul de solid. La U. „B-B” din Clujul meu, am prins – în primii ani ai deceniului 8 (anii ’70-’74) – o oarecare „liberalizare” de care am profitat din plin. Dintre profii mei, ăi mai tineri, mulți mi-au devenit prieteni și colegi de breaslă…
Adresând o triplă scrisoare-deschisă – mie, nimănui și nimicului – nu fac nici „teoria chibritului” și nici „filosofie de doi bani”… Nu sunt nici paranoic, nici nu sufăr de DID (Dissociative Identity Disorder), nici de megalomanie… Cel puțin, așa îmi place să cred!… Este simplul reflex (natural!) în fața a ceea ce am numit – poate pe bună dreptate! – „Lumea ca o vomă sau Greața veselă a cotidianului”.
Disocierea de mine însumi este obsedantul meu „efect de oglinzi paralele”: din subiectivitatea mea nu pot ieși dar mă pot „vedea”, ca subiectivitate, în propria mea subiectivitate, apoi, pot „vedea” cum „văd” răsfrângerea subiectivității mele în ea însăși, apoi, pot „vedea” cum „văd” faptul că „văd” cum „văd” răsfrângerea răsfrângerii subiectivității mele în ea însăși ș.a.m.d…. la infinit…; infinitul care se dovedește a fi nimicul … Nu, nu sunt nebun! Dacă sunt nebun, atunci toții oamenii (normali) sunt ca mine, recte,… nebuni… Cât despre „nimeni”… am și aici ceva de spus: despre zona crono-topică unde nu se află nicio persoană (umană, ben-sur!), vom spune că „acolo” nu este nimeni…. Dacă nu se află nicio ființă vie (alta decât omul, vous comprenez?), atunci vom spune că „acolo” nu este nimic … E o diferență, nu? Cum eul meu devine nimeni, apoi cum nimeni devine nimic este o dialectică mult mai subtilă decât pare, la prima vedere! Cel mai greu este cu mine, apoi cu nimeni și abia apoi, last but not the least, vine nimicul… Voi proceda însă invers, acum și aici: voi începe cu nimicul,, voi trece apoi, la nimeni, spre a ajunge (en fin !), la „bomboana de pe colivă”, i.e., eu, recte, la mine… Cu puțină atenție, nu dăm de dracu’ dar poate ajungem la mă-sa… ha, ha, ha! Grea e logica! – singura certitudine! DECI:
Dragă Nimicule,
Un regretat prieten arădean, Stache, plastician, critic de artă și profesor la Liceul de arte din Arad, avea – mai ales când se îmbăta – o vorbă rămasă notorie: „Să vă ia Dracu’ … cât mai târziu posibil!”… Adică, să deveniți inevitabilul nimic, dar cu o amânare cât mai prelungă… În secolul trecut a existat un Jean-Paul Sartre, care scrisese „L’Etre et le Neant”, dând cu totul altă noimă nimicului: suntem ceea ce suntem datorită propriei noastre alegeri, dar înainte de a deveni ceea ce am ales, suntem… poate doar proiect, adică, nimic! Acel nimic numit în vechime Nirvana, Deșertăciune… Știința modernă (mai ales Fizica) – dacă ar fi s-o credem – ne învață că există o lege universală – legea entropiei: Universul tinde către dezordinea maximă! Am mai spus-o și repet, chiar și în „paginile” lui Critic Arad, că „entropie”(maximă) înseamnă uniformitate (maximă,, absolută), recte, nu dezordine (maximă), haos – în înțelesul comun – ci, nediferențiere: nici o entitate nu se mai poate diferenția – ca individualitate strictă – de celelalte, sub nici un aspect, toate sunt una și una e toate, orice este echi-probabil cu orice! Acesta este și visul regimurilor politice totalitare: masa tăcută și uniformă de oameni, roboți executanți și obedienți ai ordinelor singurului (sau singurilor) care se diferențiază de „restul”, cel/cei care știe/știu cel mai bine de ce anume este nevoie și ce trebuie făcut – „Fuhrer-ul / ii”!… Azi, poartă numele de Putin, Xi, ayatollah, Kim-…, ș.a.m.d…. Omul ființează între două infinituri, neînceputele începuturi (apariția noastră pe lume) și interminabilele terminări (eternitatea „lumii de apoi”). Infinitul (fie el doar crono-topic) este nimicul și asta îngrozește mai mult decât orice: aceasta este moartea! Ne oripilează gândul că nici nu vom putea să ne deplângem propria noastră „ieșire” din existență; devenind nimic, născuți din nimic… ajungem acolo unde nu-i nici durere, nici întristare ci viață (?) fără de sfârșit… adică entropie maximă = NIMIC! Nu ne mai afectează cu ceva faptul că poate suntem plânși sau regretați de alții după „marea trecere”, NU (!), pentru că nu mai suntem decât… nimic! „Rien de rien” – vorba cântecului lui Edith Piaf („Non, je ne regrette rien”)… Dar – ducând până la capăt consecințele logice ale acestui raționament, și nimicul este o formă de existență! A fi nefiind!; mai bine zis, disociind ontologia de metafizică, A exista nefiind! (asta-i „năzdrăvana”, curva drăcească de dialectică, dusă și ea până la capăt!). Nefericirea funciară, adevăratul păcat originar al omului, de aici pornește! Și pentru că nu ne putem împăca cu ideea sfârșitului nostru ca individualități distincte, unice și irepetabile, topite în oceanul nedefinit al entropiei finale (?), absolute, i.e., întoarcerea la „începuturile neîncepute”, a trebuit să inventăm și să ne iluzionăm cu „lumea de apoi” („bună” – Raiul, sau „rea” – Iadul)!… Da!, nimicul este oripilanta spaimă, temere, groază… Revenind în lumea noastră (ca o vomă!…) imaginați-vă o Apocalipsă deloc improbabilă: „După noi, potopul!” ar putea spune unii: dacă nu acceptați condițiile noastre, atunci vom arunca totul, nu în aer, ci în nimic!… Avem posibilitatea s-o facem azi, nu o dată, ci de mii de ori… „Armele sunt făcute ca să fie (până la urmă) folosite…” zicea, destul de recent, tovarișci Vladimir Vladimirovici… Dar, orice dement (dotat cu o inteligență malefică și cunoaștere peste medie) poate azi să șantajeze o comunitate cu o bombă nucleară artizanală (nu un fake!) și să obțină … orice! Dacă nu, atunci pierim cu toții, inclusiv el, pentru că dacă el, nu primește ceea ce dorește (bani, glorie, adulație… mai știe mama dracului ce…), atunci nu mai are nimic de pierdut! Ce altceva sunt teroriștii fanatici?… De aceea, Nimicule, te salut cu adâncă plecăciune!
Dragă Nimeni,
Cine ești D-ta, D-le/D-nă „Nemo” ? Conform logicii unei dialectici șugubețe, dar nu mai puțin curvă, exiști dar nu ființezi (?!)… De data asta, ne-am aruncat din lumea lucrurilor devenite obiecte (pentru noi!) în lumea vietăților de tot felul, dar devenite (doar unele dintre ele!), inegalabile „persoane”. Plantele și animalele există ca entități vii dar nu pot ști dacă sunt sau nu ceva sau nimic, recte, dacă au un statul „de persoană” sau nu. Omul face marea excepție: știe că știe (mult mai frumos o spusese Socrate, prin gura lui Platon – „Eu știu că nu știu nimic” ) dar mai ales – și aici e marea, inegalabila sa unicitate! – este singura ființă care știe că va muri, va ieși din ființă pentru a trece într-o existență nedefinită (așa cum a observat, printre primii, Blaise Pascal…). Nu e deloc grozav să fii „trestie”, nici măcar „trestie gânditoare” dacă tot ajungi (ineluctabil!) să nu mai poți gândi că ești ca atare… Hi, hi, hi…, inițial scrisesem „să puți … ca atare” și nici măcar nu mi-am dat seama câtă dreptate aveam!… Ne naștem nimeni și apoi putem (e doar o simplă posibilitate, șansă!) să devenim cineva. I.e., din masa tăcută și amorfă a lui „A EXISTA”, să ne diferențiem, să ne câștigăm individualitatea unică, irepetabilă, ireductibilă… ajungând „A FI”. „După”… revenim la simplul „a exista”… dar NU pentru noi… Deci NIMENI -> CINEVA -> NIMENI… Tot acest excurs pretins savant (dar numai „pretins”) are o singură noimă: „Mulți veniți, puțini chemați…”. Dacă vrei să devii din nimeni un cineva, atunci trebuie să-ți asumi și riscurile de rigoare! A exista fiind nimeni este mult mai comfortabil („state of ease and contentment” – cum se zice pe aici). Iar existențialiștii atei (în frunte cu Sartre) au dreptate când vorbesc de interminabilele alegeri de făcut spre a deveni din nimeni, cineva! Evident, devenind totodată și răspunzători de ceea ce am făcut din noi înșine. Șmecheria e că „răspunzători” față de cine sau ce?
Și am ajuns astfel la „șeaua de bătut ca să priceapă iapa”!…. recte, politicianul! Mai ales politicianul românaș actual! De când am fost scuipați pe lumea asta (ca o vomă!, sic!) – grație lui Ăl’ de Sus sau dizgrație lui Ăl’ de Jos – generație după generație a tot băunat cu emfază că trăim în „cea mai bună lume posibilă”. Basmul ăsta să fie spus tâmpiților! În realitate, nici o lume nu este mai bună sau mai rea decât altele… Așa putem înțelege și accepta democrațiile dar și tiraniile… Nici una nu are nevoie nici de justificare, nici de scuze, nici de adulare, nici de blam! Vorba miticului din Bula lu’ Pândaru – „Asta e!”. Cea mai bună metodă de a ne împăca cu greața voioasă a cotidianului!
Politicianul sau, mai prețios spus – omul politic (sic!), este unul dintre exemplele peremptorii ale unei „entități ce nu-și satisface conceptul”… i.e. un oximoron! Este cel care din nimic devine ceva, un fel de neica-nimeni, apoi, din nimeni devine cineva (așa se crede doar el!) dovedindu-se, la modul celei mai scârboase și vomitive evidențe, că este un NIMIC! Asta-i adevărata lume în care (încă) trăim! Cât timp societatea nu va fi condusă de o autentică intelighenție (i.e. meritocrația și tehnocrația morală), vom „paria” mereu pe gloata tăcută, amorfă, super -manipulabilă de spiritele malefice. Nu este elitism! Dar, uitați-vă la exercitarea „dreptului universal” la VOT! Cine ajunge să reprezinte pe cine? „Reprezentarea” este doar o mască de paradă pentru interesul care poartă fesul! Sper că se înțelege prea bine unde „bat”… Morala?: Asta la vista Baby! – vorba lui Arnold Schwarzenegger, dintr-un thriller de duzină… Căci, „Deșertăciune”, „nimeni”- iccie (termen inventat ad-hoc…) – numele tău este POLITICIAN!
BĂ!, adică Dragă Eu, Bace Vio!
Am ajuns la ţinta finală a scrisorii mele. O scrisoare către mine… Bomboană (otrăvită rău!) de pe coliva vieții mele. Dar și partea de epistolă, cel mai greu de scris… Nu va fi o elegie, lacrimogeno-plângăcioasă (sic!), Parol! Greutatea redactării acestor rânduri îmi amintește de vorbele finale ale lui Ludwig Wittgenstein, așternute la sfârșitul celebrului său Tractatus logico-philosophicus, un fel de epilog sau… epitaf… i.e., Dacă nu ai ce spune, trebuie să taci!… (n-am folosit ghilimelele citării din cauza textului german ce este mult mai profund și… dificil (!) de tradus…). Recte, tot ceea ce putem spune depinde de resursele noastre de limbaj, de nenorocitele de cuvinte… Doar prin ele putem da viață și „drum bun și cale bătută!” gândurilor noastre… Distracția e că tot noi am inventat și nenorocitele de cuvinte! E ca un joc de Lego: construiești atât și ceea ce poți cu piesele care îți sunt la dispoziție…
Nu sufăr de narcisism, mai degrabă de un narcisism invers!: nu m-am îndrăgostit de chipul meu oglindit într-o băltoacă existențială sordidă; n-aș vedea decât un babalâc decrepit și cu multe „fixuri” în gândire și comportament. Ar fi prea banal (prea kitsch!) să spun că aș dori s-o mierlesc… în primul rând nu mă lasă nenorocita și nesățioasa de curiozitate de a vedea (cât mai pot!) cum va mai curge/scurge lumea asta… În fapt, prezenta scrisoare către mine însumi (materializarea gândurilor spre a fi re-gândite) este o formă de a-mi face curaj, mie însumi… Mă voi explica imediat. Nu am de gând nici să recurg la o auto-biografie, nici la o confesiune sau la mărturisirea unei profesiuni de credință…
Poate că acestui text i-ar șade bine în serialul meu „Un ardelean la Kingsway House”, dar corect ar fi ca – în curând – să-l rebotez „Amintirile unui ardelean la Kingsway House”… Și acum, să mă explic – telegrafic! Asta, ca să scap de povara ce tot eu mi-am asumat-o și de care vreau să scap cât mai iute… Deci:
Trebuie să părăsesc Anglia și toată această fascinantă lume britanică!…
Am venit în U.K., acum patru ani, nedorind, nici în ruptul capului (sic!) acest lucru. Am fost obligat de „rațiuni” de familie: trebuia s-o ajut pe Fuhrer-mujer (nevasta/„nefastă”-mea) să-l ajute, la rândul ei, pe băiatul nostru cel mai mare, ce a ales să muncească și să se însoare (cu o filipineză!) taman pe teritoriul Majestății Sale Britanice… Au venit pe lume și două nepoțele, iar apoi, în condiții medicale extrem de dificile, și un nepoțel. Ha! British citizens! Deci, n-am avut de ales. Statul în Anglia i-a salvat (tot în acest timp) și viața muierii de o sinistră amenințare; nu știu dacă ar fi reușit o asemenea însănătoșire totală în „altă parte”. Pensiile noastre de acasă ne-au fost suficiente să trăim în lumea briților! Ba mai mult să ajutăm și tânara familie în „plină dezvoltare”… Acum trebuie să ne întoarcem în Românica… alte obligații, ale aceleași Fuhrer-mujer față de (poate) unica sa rudă importantă aflată încă în viață – nonagenară și singură în Arad… În plus, fiu-miu (pornit în căutarea unui El Dorado britanic) a găsit de cuviință să constate că n-a găsit ce-a căutat… deci Zuruck!… That is all!
Tragedia mea abia acum începe: zac într-un paradox dilematic (dacă o fi existând așa ceva…). N-am vrut Anglia, dar ajuns aici, m-am îndrăgostit lulea de ea! Refuzasem s-o văd din pricina conștientizării că acel tărâm fabulos, construit în imaginația și amintirile copilăriei mele nu există ca atare… „Pe teren” așa a și fost! Dar față de viața – să-mi fie cu iertare! – isterică, cu care mă obișnuisem și la care mă adaptasem în Românica, aici am găsit, cu adevărat ceva fabulos! Liniște, calm, bun-simț, absența oricărei agitații inutile etc., exact de ce aveam nevoie la vârsta mea. Acasă, am dus-o foarte bine, totul a fost O.K., dar atmosfera generală în care am trăit ultimele decenii a devenit de nesuportat! În Britain am găsit tot ceea ce-mi doream, neavând parte de așa ceva în Românica… Aici am trăit modest, decent; nu mă pot plânge de nimic. „Corvezile” casnice, de familie, „buniceala” au existat din plin și în Perfidul Albion, dar acest fapt nu m-a împiedicat să simt (fericit!) că pot prinde rădăcini aici, într-un univers pe care nici nu l-am visat acasă! Acum, trebuie să revin în țară… Nu mă încântă deloc acest lucru! De fapt, așa ceva e chiar prea puțin spus! Să nu mă bălăcărească sau aburească nimeni cu lozinci patriotarde și demagogice, atât de găunoase în conținut, mai ales acum în marea isterie electorală de tip Șoșo-Bau-Bau sau Gică a lu’ Simion! Le-aș putea răspunde cu vechea zicală latină Ubi bene, ibi patria dar nici chiar cu Ubi panis ibi patria, căci nu sunt un amărât de emigrant, ci un confuz de venitură!… Nu mă încântă revenirea în Românica pentru că în patru ani aici, pe pământ britanic, am învățat un alt fel de patriotism (românesc, evident!), mult mai viguros, mai tonic… „Cordonul ombilical” cu țara a funcționat zi de zi, fără nicio exagerare! Tehnologia modernă: uluitoare, dar și înspăimântătoare… Dar eu rămân deocamdată cu spaimele mele și cu adânca mea tristețe la care n-am crezut să ajung vreodată!
Morala generală și finală?: dorul de țară, dragostea de patrie nu are ca „obiect” fizic țara, ci imaginea subiectivă, prefigurată, transfigurată, clădită cu timpul în sufletul nostru…
Salve Bace Vio!
Citește și:
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (9)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
