- NU-MI PLAC ANIVERSĂRILE, PREA ADUC A PARASTAS!
Un fel de parabolă pe post de „argument”
Se spune că, odată, un scorpion dorea cu orice preț să treacă apa unui râu. Pentru asta, avea nevoie de cineva să-l ducă în spate; de încerca prin „forțe proprii” s-ar fi înecat… Dar nimeni nu era „amator” să-l ajute… Bănuiți de ce… Până la urmă, o broscuță se lasă convinsă. Scorpionul nostru urcă pe spatele broscuței și… începe periplul traversării. Pe la mijlocul râului scorpionul o înțeapă pe biata broscuță. Aceasta, în spasmele morții, îi spune: „De ce m-ai omorât, scorpion nenorocit, doar îți făceam un bine ?!” La care, scorpionul nostru – și el în pragul înecului –„Nu știu, așa mi-e felul” !…
Să încercăm o „decriptare” – din miile posibile… Scorpionul este omul „în căutarea timpului pierdut” (i.e., amintirile ). Broscuța este memoria. Râul de traversat este ceea ce a fost lăsat în urmă, din propria ființare. Și atunci: dacă trecutul este trecut, deci „mort pentru eternitate”, ce rost mai are să reînvii ceva ce nu mai există ? Cu atât mai mult cu cât, prin memorie, riști să dai fie de un cadavru frumos (amintirile plăcute,… bune de moaște…), fie de un cadavru putrid (amintirile neplăcute, pe care ai vrea să le știi trecute complet în Nirvana și care, ale dracu’, nu vor să putrezeasc până „capăt”). Deci, mai bine ucizi memoria („broscuța”) cu riscul de… Pricepeți, boieri dumnavoastră ? Inclusiv titlul acestui unic episod ?…
La „Kingsway House” – acum un an
În 28 septembrie, 2023, apărea în Critic Arad primul meu articol „România lui Șoșoacă sau Șoșomânica”. Redacția a avut inspirația de a supra-titra cu unul din ultimele cuvinte ale materialului respectiv, i.e., „Șoșocrația”… Deschideam, cu acea ocazie, serialul „Orice om urcă pe scara ierarhică până la nivelul maxim al incompetenței sale” – o splendidă și profundă cugetare din Legile lui Murphy. Au urmat și alte „seriale” cu titluri – poate (?) – mai deșuchiate dar intenționate, cu bătaie lungă… Nu voi părăsi, evident, acest prim „serial”; la această „temă” mai am încă destule de spus…
Așa a început colaborarea mea la Critic Arad… Deci se împlinește un an ! Pentru mine, nu-i tocmai o „aniversare”… (vedeți titlul acestor rânduri…) Vreau să continui. Dacă ar fi în cauză un fel de „parastas”, atunci… oricum sunt destul de bătrân…Dar am o certitudine: nu am de ce să caut un timp pierdut pentru simplul și bunul motiv că acest timp (un an) NU a fost, câtuși de puțin, un timp pierdut…
Acum un an, eram în Anglia (aniversam atunci trei ani de ședere – cu rost sau fără rost – dar cred că mai degrabă… „cu”…). La vreo 30 de mile sud-est de Londra, într-o „conurbație” din care făcea parte și „orașul meu”, Chatham din comitatul Kent (fain și evocator nume pentru un fumător înrăit, nu-i așa ?), pe estuarul Medway-ului, aș putea spune, un fel de soră mai mica a Tamisei (ambele formează în final un estuar / golf de vărsare comun în Marea Nordului. Locuian într-o clădire veche, absolut pur englezească, cu scară la stradă, englezească, cu structuri interioare pur englezești, cu spațiul de locuit bine drămuit, tot englezește, recte, strâmt ș.a.m.d., totul foarte englezește… pănă și faptul că edificiul (cam din sec. XVIII-XIX) nu avea un număr, ci un „nume”: Kingsway House…. Foarte englezește !… În respectabilul „meu” oraș era totuși ceva ce nu era pur-englezesc: dealuri, deci drumuri (perfect întreținute) abrupte, ce-mi evocau Clujul meu drag de baștină (!) dar erau o oroare pentru Fuhrer-mujer (consoarta) care este din Arad… În plus de la fereastra livingului se deschidea o splendidă panoramă asupra colinei din față pe care trona un Obelisc splendid, în memoria celor căzuți în cele două războaie mondiale, pe mări și oceane (trupurile lor erau deci absente, prin urmare, obeliscul era un cenotaf…) Și monumentul – chiar măreț, distins, foarte englezesc (!) – îmi evoca Delul Feleacului pe care-l vedeam de acasă, de pe Someș, dar care avea doar… o „măreață” antenă de releu TV… Poate de aceea…
„Green, Green Grass of Home ” (Which „home” ?)… sau „Ubi bene, ibi patria”? (apud, Aristofan / Pacuvius / Cicero )
Ce anume m-a determinat să scriu? Recte, dacă aveam ceva de spus (și se cam adunaseră multe!), de ce dracu’ n-am „pălăvrăgit”, acolo în Anglia? Ei bine, ideea de bază a acestor rânduri este: M-am rupt de Românica fără să mă rup de ea…
- Anglia m-a marcat într-o asemenea măsură (în numai patru ani… dar depinde de intensitatea impactului!) încât cred că e justificată dubla interogație din titlul acestui paragraf. Șocul „britanic” a fost enorm pentru mine. Și nu am stat decât în mediul acelui ordinary people… La întoarcerea în Românica (acum aprox. o lună) l-am simțit năucitor. După o „vizită” la yankei, cu mai mulți ani în urmă, (Universitatea Harvard, pe un grant), garnisită cu o „raită” prin Arizona, la Grand Canyon, nu am avut – la întoarcere – acest sentiment năruitor…
- Nu aveam cu cine „pălăvrăgi” pe teritoriul Majestății Sale Britanice (am apucat, „acolo”, funeraliile distinsei regine, Elisabeth a doua, apoi, încoronarea Regelui Charles al treilea… numai la britanici sunt posibile asemenea manifestări de mare demnitate, cu mare simț al măsurii, al firescului…). Nu puteam „pălăvrăgi” cu englezoii despre Românica… tot ce le puteam spune cu privire la identitatea mea națională era că vin din Dracula’s Land… așa mai pricepeau, „Oh, Transylvania! ”. Oricum, Românica nu a fost și nici nu este subiect de interes pentru ei, deși „suntem” (multișor) peste un milion de români, cel puțin, în Anglia (parte a U.K.!).
- Deși eram departe de Românica, am fost în contact permanent (zilnic, adesea, de mai multe ori zilnic…) cu țara (telefon, computer etc.). Nu am încetat nicio clipă să fac comparații U.K. – România! Ceea ce este interesant constă în faptul că „optica” se schimbă radical atunci când „privești” spre țara natală (printr-o mulțime de canale media!) din „exterior” (Anglia), față de cum o făceam – etern critic – din „interior”. Așa se schimbă radical și sentimentul patriotismului (cel normal, nu patriotardismul sforăitor al unor „românași verzi” din Românica). De aceea, după o „treime” de viață, la Cluj, apoi, o a doua „treime”, la Arad, a treia și ultima „treime” (așa să fie oare?), doar începută cu patru ani de Engliterra și continuată – din august a.c. – din nou, în Arad (naiba știe cât timp…), ridică acele întrebări din titlul paragrafului: unde este oare – ACUM! – adevărata mea casă și deci identitate? În treacăt fie spus, au venit cu noi și cele două nepoțele (nivel de Grădi’) și nepoțelul (sub un an) care, toți, sunt cetățeni britanici, născuți și „intabulați” în perfidul Albion, deci, supuși ai Majestății Sale… și cărora (în opoziție cu familionul!) eu vreau să le păstrez identitatea – de suflet și spirit – englezească (British!)…
- Da, aveam multe, multe de spus, dar cui, în Anglia? De spus despre Românica noastră – pe care o vedeam, cum spuneam, altfel, „de afară”, deci, zic eu, mult mai obiectiv… – de spus despre lumea largă în care se află și „țărișoara”, dar printr-o optică personală, „anglicizată” și dublată de ceea ce am putut eu prinde, mai ales din această fabuloasă lume anglo-saxonă. Nici cu francezii nu mi-e rușine, căci îi „prindeam” masiv, locuind doar la o azvârlitură de băț de ei, recte, peste English Channel / La Manche. Așa am ajuns – profitând de șansa ivită – să public în Critic Arad, în condiții de libertate absolută. Tot Da, „…rien de rien /Non, je ne regrette rien…”. Tot ce-am „publicat” în Românica, la Critic Arad, dar „trimis” din Anglia, va fi continuat (sper) 1„trimis” din Arad… Din păcate, realitatea românească ne oferă jdemii de ocazii de „a avea ce spune”… Totul este ca această „tribună” a opiniilor și reportajelor critice, recte Critic Arad, să-și onoreze „numele” asumat și pe mai departe… Până acum a făcut-o cu brio… și eu nu obișnuiesc să laud, tocmai pentru că – în optica mea – orice laudă, fiind exagerare, este un fals. În mintea mea presa (de orice format, scris, audio-video etc.) nu trebuie să laude nimic! Dacă ceva – inclusiv în lumea, societatea noastră – merge, funcționează „bine”, atunci aceasta este o stare de nor-ma-li-ta-te!. Iar normalitatea nu trebuie lăudată tocmai pentru că este ca atare… i.e. ceva „normal”, „firesc”… Alta-i misiunea presei – de a consemna și critica! Evident, în limitele unei maxime obiectivități posibile, deși „obiectivitatea” în viziunea mea nu poate fi decât subiectivă, i.e. trecută prin filtrele subiectivității autorului. Problema este ca aceste „filtre” să funcționeze cât mai corect posibil. Din nou, paradoxul, cât de relativă este această corectitudine?
Gata, m-am lungit destul. Fie ca acest moment aniversar (pentru mine), totuși departe de orice reverberație de parastas, să însemne – conform principiului „sănătos” – SE POATE, E LOC ȘI PENTRU MAI BINE, TOVARĂȘI! (pardon, camarazi de idei…), ha, ha, ha… În loc de Epilog: LA MULȚI ANI „CRITIC ARAD”! Să fie primit… și pentru mine…
Citește și:
- AMINTIRILE UNUI ARDELEAN DE LA KINGSWAY HOUSE (V)
- AICI – seria UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
