Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest (4)
Sfârșitul războiului nu a însemnat și sfârșitul suferințelor prizonierilor români aflați în lagărele din vest. Eliberarea a însemnat pentru mulți dintre ei un adevărat calvar, fiind supuși la investigații și inteogatorii, internați în lagăre, cei drept situația alimentară și sanitară îmbunătățindu-se. Apoi, plecarea către casă a fost dificilă pe drumurile aglomerate, fără mijloace de transport, așa încât mulți au luat-o către casă pe cont propriu. Odată ajunși în țară foștii prizonieri și-au dat seama că lupta lor a fost în zadar, că nu au fost primiți așa cum se așteptau, nici realitatea socială nu corespundea cu așteptările lor.
În lagărul aliaților de la Bruxelles: „Acolo nu a fost așa de rău”
Drama prizonierilor români din lagărele germane și austriece nu a durat mult pentru că Aliații au câștigat războiul și prin urmare, în funcție de împrejurări și de disponibilitatea eliberatorilor, s-au întors acasă, dar unii dintre ei doar după mult timp în care au cunoscut privațiuni pe care nu și le puteau închipui la sfârșitul războiului. Chiar dacă regimul de detenție nu a fost foarte aspru, greutățile cu care se confruntau germanii s-au răsfrânt asupra lor cu și mai multă asprime. Însă cel mai mult i-a afectat dorul de casă. În țară însă se petreceau evenimente care aveau să-i afecteze pentru mulți ani înainte, ordinea socială cunoscută fiind total bulversată.
Războiul s-a terminat la 9 mai dar viața de lagăr a continuat un timp până la trierea prizonierilor și eliberarea totală. Florian Bistrian mai avea de așteptat până să fie eliberat și trimis în țară, el fiind internat în lagărul de la Bruxelles:
„Bruxellesul era jos, iar lagărul nostru era sus, pe un deal. Lagărul era împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată, înalt de trei metri, înafara căruia erau santinelele. Acolo eram mii de prizonieri, de toate neamurile. Până la urmă ne-or separat, ungurii de-o parte, românii, de alta şi aşa mai departe. Am stat şapte luni acolo, dar trebuie să spun că nu o fost chiar aşa de rău, pentru că primeam mâncare bună, cum era şi raţia soldaţilor englezi. Unii aveau posibilitatea să iasă la lucru, veneau dimineaţa şi selectau echipe pentru lucru la refacerea drumurilor şi curăţenie. După ce ne-am mai întremat la Bruxelles, ne-or trimis din nou în Germania, într-un lagăr, pentru triere”.
Tot de către trupele americane a fost preluat și Virgil Dogaru din lagărul Bergen-Belsen și trimis în cazărmile de la Hanovra:
„Eram cam 14 români. Americanii ne-au băgat imediat la refacere. După doi ani, am fost chemați să semnăm dacă vrem sau nu să ne întoarcem în țară. Abia în 1947 ne-au lăsat să plecăm acasă”.
Repatrierea prizonierilor
În scopul repatrierii prizonierilor de război aflați în țările vestice s-a creat, în 6 iunie 1945, o comisie specială pentru repatrierea prizonierilor de război, condusă de generalul Ioan Iucă, iar după desființarea acesteia, la 18 iunie1945, Secția 7 teritorială din cadrul Marelui Stat Major a înființat un birou special. Concomitent, în zonele de frontieră din vestul țării au fost organizate centre de primire. Pentru repatrierea prizonierilor români din vest au fost trimise succesiv în zonele de ocupație din Germania și din Austria trei comisii comandate de generalul Baloșin (în 1945 și 1946) și colonelul Nicolaide (în 1947) care au acționat și pe teritoriile Elveției, Suediei, Belgiei, Olandei, Angliei, Franței.
Comisiile au constatat că prizonieii erau răspândiți în diferite lagăre, care nu erau pe naționalități, că românilor li se aplica un tratament mai dur decât celorlalți, că în lagăre se desfășura o intensă activitate de propagandă vizând defăimarea regimului politic instaurat la București și s-a trecut la recrutarea de persoane pentru diferite formațiuni militare străine sau pentru muncă în minele de cărbuni în zona franceză de ocupație. Răspândirea prizonierilor pe un spațiu larg a creat numerose probleme românilor: Pallisburg, Lubeck, Minden, Wustram, Eberswalde, Stuttgart, Furstenberg, Luckeenwalde, Gardelegen, Nordruf, Darmstadt, Hehenfels, Dobel, Tubingen, Gmunden, Graz, Veskeny, Steyer, Innsbruck, Salzburg, Linz, Munchen, Dachau, Bergenz, Hall, Trier, Duren, Munster, Hanovra, Barau, Braunscweg etc. Dificultăți au existat și din pricina lipsei de coopperare a autorităților locale aliate, care au refuzat deseori trierea și repatrierea celor cărora li se întocmiseră actele necesare. Existau și numeroși prizonieri care au evadat și lucrau pe la diferiți particulari. Mulți prizonieri se considerau părăsiți de autoritățile române.
Până în toamna anului 1947 prin centrele de primire din vestul țării s-au repatriat circa 23 000 persoane. În mod surprinzător Serviciul statistic din Marele Stat Major menționează că dintre acestea doar 4603 făceau parte din categoria militarilor dați dispăruți din armata română, adică 58.443. Din cei 23.000 repatriați, 13.120 au fost înregistrați la rubrica militari români din armatele germană și ungară. Este drept că mulți prizonieri nici nu s-au mai înregistrat la centrele de primire mergând direct acasă.
Tutun contra cidru
Așa a procedat Constantin Cimpoeșu: „Văzând că mulți ofițeri părăsesc lagărul și nu se mai întorc, eu și Moraru ne-am hotărât să ne reîntoarcem în patrie. Am găsit trenul cu direcția Dresda și am urcat alături de polonezi. Nu cunoșteam poloneza, nici ei limba română; singurul mijloc de înțelegere era schimbul pe care îl făceam, noi oferind tutun tocat, iar ei cidru, o băutură puțin alcoolizată. Am ajuns la Dresda. De aici drumul l-am parcurs cu militari sovietici. În Cehoslovacia, din partea Crucii Roșii am primit supă de roșii. Am ajuns acasă la 1 iulie 1945. Scăpasem. Mereu îmi aduc aminte de luptele de la Prunișor”.
Florian Bistrian recurge la un șiretlic!
Eliberarea lui Florian Bistrian din Chișlaca nu a decurs deloc ușor, pentru că de la Bruxelles a fost trimis din nou în Germania, într-un lagăr gestionat de sovietici, unde fiecare stat își trimitea reprezentanți care să asiste la repatriere. Evident că românii nu aveau prioritate la eliberare și trimitere în Țară. Prin urmare, Florian Bistrian a trebuit să recurgă la un șiretlic, așa cum a fost sfătuit, că e bine să se declare din Basarabia sau Bucovina de Nord:
«Un bătrân m-a sfătuit să spun că sunt din comuna Fântâna Alba, care era prin Bucovina, dar despre care nu ştiam nimic, că nu am fost niciodată acolo. Aşa că am urcat şi eu într-o maşină şi am plecat în Germania ocupată de ruşi, unde am mai stat câteva luni.
«Acolo am întâlnit un plutonier care ştia ruseşte şi care a declarat că sunt de-al lor. Abia după aceea am spus că suntem români din România. “Nu-i nimic, haraşo, lasă că vă ducem şi pe voi acasă”. Na, îi bine ne-am zis şi ne-am mai liniştit. Acolo am fost controlaţi de un doctor şi iarăşi dezinfectaţi. Ruşii umblau mai mult după băutură şi erau tot timpul beţi, aşa că nu ne-or avut treabă. Până la urmă ne-or îmbarcat în tren şi ne-or trimis spre România. Am intrat în ţară pe la Curtici, dar la Arad am stat numai un sfert de oră şi nu am putut coborî, deşi eram atât de aproape de casă”.»
Deși era aproape de casă Florian Bistrian nu a ajuns să se întâlnească cu ai săi pentru că autoritățile militare românești voiau să-l verifice deoarece nu avea acte care să-i ateste identitatea.
„Am ajuns până la urmă la Bucureşti, la cercul militar, dar noi nu aveam nici un fel de acte, aşa că ne-or trimis la Ploieşti, unde ne-or garat pe o linie moartă uitând de noi. Am stat acolo mai mult de-o săptămână fără mâncare, până când unui plutonier i s-a făcut milă şi ne-a spus să mergem fiecare la casa lui. Aşa că, cei de la Arad ne-am urcat într-un tren, sus pe acoperiş, şi la drum, spre Braşov. Am trecut şi prin tuneluri, dar când am ieşit din ele arătam ca negrii americani care ne-or luat de la nemţi şi ne-or dus în lagărul lor.”
Abuzul poliției din Arad
Aventura nu s-a terminat pentru Florian Bistrian însă pentru că a trebuit să îndure și abuzul poliției militare din Arad după ce s-a întors de la București.
«Am ajuns la Arad la 12 noaptea. Eu am rămas în gară să iau motorul de Cermei. Dar, cum stăteam eu aşa în gară, vine la mine un sergent cu un civil, despre care am aflat că-i de la chestura poliţiei. Li s-o părut că sunt suspect aşa cum eram îmbrăcat cu pantaloni englezeşti, haină nemţească, cu un cerc galben pe spate, şi cu o bonetă rusească pe cap. Vin deci ei la mine şi mă întreabă dacă am documente. N-am, zic. Atunci vii la Poliţie, mi-au spus ei. Da, dar pierd trenul. Nu-i nimic, iei altul. Prin urmare mă duc la Poliţie unde sunt luat în primire de unul de două măji, care mă duce jos la celule. Acolo numai puşcăriaşi, hoţi de tot felul. Unul care era din Craiva m-o şi recunoscut şi mă întreabă: „Mă, ce-i cu tine aici”? Da cu tine ce-i, întreb şi io. Două săptămâni m-or ţinut acolo. După aceea mi s-a dat drumul acasă. Ajung dară acasă la Chişlaca, dar după o săptămână vine la mine poliţistul Bodea, din Coroi, să mă ducă sub escortă la Arad. Bodea mi-o spus să nu zic cuiva că am dus-o bine le englezi, că îi bai. Eu n-am vrut să merg sub escortă, pentru că în sat era ceva ruşinos să fie cineva dus sub escortă. I-am promis plutonierului că merg singur la comenduirea din Arad. Aşa am şi făcut, m-am dus acolo şi ce să vezi, atunci au descoperit că eu ţineam de Oradea. Mi-or dat totuşi o hârtie, aşa că am intrat în legalitate. Iată ce greu era să te aşezi la casa ta după ce ai văzut fără să vrei toată Europa!»
Adrian Cordoș din custodia americanilor în cea a rușilor
Adrian Cordoș din Chișineu Criș a ajuns și el într-un lagăr american, dar nu forțat ci pentru că așa și-a dorit. Numai că așteptările nu i s-au confirmat:
«Am tras-o aşa până în 9 mai, când o capitulat Germania. Eu am fugit la americani, ca să nu mă prindă ruşii, că tot auzeam ce le fac prizonierilor, dar am fugit de dracu şi am dat de mamă-sa. Nu ruşii or fost escroci, americanii or fost escroci ! Cei mai blăstămaţi oameni. Nu ne-or dat să mâncăm, nu ne-or pus în raţie, aşa că am fugit de la ei. Ne-or lăsat liberi, care unde o vrut s-o dus, eram de capul nostru, dar nu aveam nimic, nici un drept. Şi am plecat de acolo, dar vrând să mă urc într-o remorcă am călcat greşit şi m-am lovit în ochi de colţul unde se îmbină obloanele. Mi-or dat ei o hârtie şi m-au întrebat unde vreau să merg, unde vreau să mă stabilesc. Eu am zis că numai acasă vreau, chiar dacă mănânc o dată la trei zile, dar nu prea le-o plăcut răspunsul. Atunci americanii mi-or dat un ordin de serviciu şi aşa am ajuns la ruşi. Ruşii m-or legitimat imediat: „Davai papiru”. S-or uitat în el, l-or luat şi mi-or dat ei altul, cum că ei m-or eliberat, iar două rusoaice mi-or dat să mănânc cu pistolul îndreptat spre mine, să mănânc tot. Am mâncat şi mi-or mai dat şi un kilogram de vin. Am venit mai departe şi am dat de români. Ei s-or uitat la legitimaţia dată de ruşi, dar se pare că nu o fost prea bună că am primit alt ordin de serviciu, în care scria că nu sunt eliberat de Armata roşie ci de Armata română. După asta nu s-o mai legat nimeni de mine şi am reuşit să mă întorc acasă.»
Probleme cu autoritățile românești
Numai că Aventura lui Adrian Cordoș nu s-a terminat odată ajuns acasă, pentru că a avut în continuare probleme cu autoritățile care suspectau pe toți aceia care au adăstat în prizonierat în lagărele din vest. Și merită să-i spunem povestea până la capăt ca să înțelegem tragismul unei vieți aflată în bătaia vântului, sau mai bine zis la dispoziția capriciilor unor oameni care nu înțelegeau deloc suferința veteranilor prizonieri:
«Când am ajuns acasă din prizonierat, am făcut la autorităţile române cerere să mă interneze pentru refacere şi însănătoşire, dar unul mi-o spus: „Da pentru averea mea ai fost pe front ?” O spus asta chiar colonelul Neferu. Pleacă în p…măti, mai zice către mine. Asta s-o întâmplat după ce i-am arătat hârtiile, care spuneau cum m-am eliberat din lagăr. Era în 45. Atunci m-am dus acasă, şi un an de zile nu m-am mai prezentat la ei, dar după un an am avut mandat de ducere. „Unde a-i fost până acum?” „Păi cum unde, unde m-aţi trimis în p… mamii. „Când?” „Păi iacă anul trecut, pe astă vreme”. „Şi ai stat acasă”? „Am stat acasă, dacă m-aţi trimis”. M-o chemat majorul de companie de la comisariat: „Vino încoace. Ai mandat de aducere şi în 24 de ore să te prezinţi la Marele Stat Major pentru anchetă”. „Gata trebuie să te duc”, zice plutonierul.„ Când ajung la Bucureşti, pentru că acolo am fost trimis, cei de la Statul Major or început să râdă după ce le-am povestit ce s-o întâmplat. Am rămas la statul major, dar mi-or spus că musai trebuie să mă pedepsească, că de aia sunt trimis. Bine, mă pedepsiţi. Că nu mi-ţi pedepsi mai rău ca nemţii, am gândit.»
De la spălat veceuri la ordonanță de colonel
«Am primit 15 zile la spălat veceurile ofiţerilor. Acuzaţia o fost că nu m-am prezentat un an de zile la unitate. Trebuie să precizez că contingentul meu nu era liberat, a rămas concentrat. Şi după trei zile, fiind de planton, vine un colonel şi mă întreabă de unde sunt. Din Arad zic, că nu era să-i spun comuna, că tot nu ar fi ştiut unde-i Şimandul. „Ce meserie ai ?” „Blănar-cojocar”. Se uită la mine de sus până jos şi mă întreabă: „Mă, nu vrei să fii ordonanţă la mine, să scapi de mizeria asta? „Mă duc, dacă îmi acceptaţi condiţiile, nu vreau să ajung ca aceia pe care îi culcă în pod”. „Nu, eu n-am copii, sunt numai eu şi soţia”. Îmi face bilet către cucoana, mă urc pe tramvai şi mă duc. Ajung, mă prezint la nevastă-sa şi îi spun cine sunt. Era coniţa Lupaşcu. Eram în 46. „Şi care-i baiul”? „Păi, am fost trimis ordonanţă la dumneavoastră. Vă rog să-mi arătaţi condiţiile. Unde dorm, ce mănânc”. Îmi arată şi spun că sunt de acord să stau în condiţiile pe care mi le oferă. M-am dus înapoi la unitate, mi-am făcut bagajul şi m-am mutat la colonel. Am dus-o foarte bine acolo, am fost ca şi copilul lor. Doar o uşă mă despărţea de unde stăteau ei, ba o chiar lăsau deschisă să aud radioul. După 7 luni l-au disponibilizat pe colonel, aşa că m-am întors la statul major, la unitate. După două zile mă dă planton în cabinetul şefului mobilizare. Stăteam toată ziua şi nu dădeam voie la nimeni să intre fără accept. După alte două săptămâni m-or băgat la biroul mobilizare, la cusut foile matricole. De acolo m-am desconcentrat.»
Prizonierii de război români supraviețuitori ai lagărelor din Est și din Vest au ajuns acasă, unde nu au fost primiți ca niște luptători pentru țara lor, dimpotrivă au avut de suportat numeroase șicane din partea autorităților românești. Ba unii au ajuns să fie condamnați de către ai lor. Încet încet au intrat în uitare, iar atunci când i-am abordat pe câțiva dintre cei originari din județul Arad m-au privit la început cu neîncredere și foarte greu și-au dat drumul amintirilor. Ar fi meritat mai mult pentru că nu din vina lor au ajuns în lagăre de prizonieri dar pentru că nu mai erau de folos au fost abandonați cu totul.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
