Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (1)
O politică rasială de dominare și exterminare
Politica Germaniei naziste față de prizonierii de război a fost determinată de teoriile rasiale adoptate ca regulă de conduită de către toate structurile statului, inclusiv de armată, serviciile secrete, poliție, etc. Supraomul german, eventual și popoarele nordice, trebuia să domine lumea, în timp ce evreii trebuiau exterminați iar slavii, considerați suboameni (Untermenschen), trebuiau supuși, transformați în „sclavi pe plantații”. În funcție de catalogarea rasială, armata germană a adoptat o politică și un comportament diferit față de armatele cu care se afla în conflict. Astfel, în vest au fost respectate în mare măsură prevederile Convenției de la Geneva față de prizonierii capturați, în timp ce pe Frontul de Est Germana a adoptat o cu totul altă politică față de prizonieri, considerați inferiori rasial, și ca atare au fost supuși unor metode de exterminare, de transformare în deținuți fără nici un fel de drepturi și supuși la munci grele
Politica rasială a fost adoptată și de vârfurile armatei, un exemplu fiind unul dintre strategii lui Hitler, Erich von Manstein, care a emis următorul ordin către Armata 11 germană, pe 20 noiembrie 1941:
„Sistemul evreiesc trebuie exterminat (…) Soldatul german vine ca purtător al unui concept rasist. El trebuie să fie convins de necesitatea pedepsirii nemiloase a evreimii (…) în orașele inamice, populația locală va trebui să îndure foamea. Orice manifestare a omeniei pentru ei este nechibzuită. Nimic nu trebuie să li se ofere prizonierilor de război sau populației locale dacă nu servește intereselor Wehrmacht-ului. (Danny S. Parker – „Războiul lui Peiper”, E. Lebăda Neagră, Iași 2022, p. 372).
Cruzime inutilă și răzbunare
În ghidul pentru comportamentul trupelor în Rusia obiectivul era de a-i face pe ofițeri și soldați să renunțe la orice sentimente de milă și compasiune față de inamici, se urmărea stimularea urii și a pornirilor războinice. Soldatul sovietic era înfățișat în cele mai negre culori insistându-se pe înclinația lui spre tortură, mutilare, otrăvire, contaminare, simulare, capcană, minciună prin care se urmărea stimularea urii dar și a fricii față de inamic. „În fața tuturor membrilor Armatei Roșii, inclusiv a prizonierilor, trebuie arătată cea mai mare rezervă și vigilență deoarece trebuie luate în considerare metodele de luptă perfide. În special soldații asiatici ai Armatei Roșii sunt de nepătruns, capricioși, vicleni și cruzi”.
Au existat, pornind de la preceptele enunțate în rândurile armatei germane, acte de cruzime inutilă, de răzbunare și de comportament rasist cauzat de educația nazistă, care cultiva omul superior german, pe toate fronturile și față de toți beligeranții. „Există dovezi că împușcarea prizonierilor de război neînarmați era o practică generală în rândul unora dintre diviziile Waffen SS”.(Lord Russell of Liverpol – „Blestemul zvasticii”, Editura Aqvila 1993, p 18.)
Fapte de acest gen se vor petrece începând cu campania germană din vest, din primăvara anului 1940, și vor continua, apoi luând proporții de masă, pe frontul din Rusia.
De la Hitler la Keitel, îndemn la violență
Însuși Hitler i-a obligat la represalii pe soldații săi printr-un ordin din 16 decembrie 1942: „Dacă represiunea împotriva bandiților din est, dar și din Balcani nu este îndeplinită folosind cele mai brutale metode, în scurt timp forțele noastre vor deveni insuficiente pentru eradicarea acestei molime. De aceea trupele au dreptul și obligația de a folosi orice mijloace, cu condiția ca acestea să asigure succesul. Scrupulele de orice natură, constituie crime împotriva poporului german, dar și a militarilor germani (…) Niciun german, participant la aceste acțiuni împotriva bandiților și a complicilor acestora, nu va fi făcut responsabil pentru actele de violență comise”.. (Danny S. Parker – „ Războiul lui Parker”, p. 31”).
Wilhelm Keitel, șeful OKW (Oberkomando Der Wehrmacht), fiind întrebat despre unele execuții a răspuns: „Aș vrea să subliniez că atunci eu am evaluat aceste lucruri din interiorul cadrului legal. De exemplu partizanii erau împușcați, dar nu am nici o îndoială că aceste execuții erau justificate, de vreme ce oricine putea citi în presă că actele de sabotaj le comiteau împotriva germanilor. Mai târziu în condițiile războiului total, aceste lucruri au escaladat în spirală, astfel încât, mai târziu, a fost greu să se mai distingă limita adecvată”. (Danny S. Parker – „ Războiul lui Peiper”, p. 32)
În urma unor astfel de declarații și ordine ale conducătorilor armatei germane a dispărut respectul față de prinșii de război stipulat în tratate internaționale, mai ales că propaganda întreținea ura și răzbunarea.
Prizonierii polonezi – forță de muncă pentru Germania
Este drept, politica germană față de prizonieri se va modifica pe parcursul războiului devenind mai flexibilă, adaptată la situația militară și la nevoile economiei germane. Exterminarea prizonierilor din est a fost din ce în ce mai mult îngrădită pe măsură ce nevoile de forță de muncă din interiorul Reichului deveniseră tot mai mari. La fel, și prizonierii din vest au început a fi folosiți la muncă, inclusiv prin încălcarea prevederilor Convenției de la Geneva. Mai ales prizonierii francezi constituiau o importantă forță de muncă, eliberarea lor întârziind în ciuda unor acorduri intervenite cu guvernul de la Vichy. Spre sfârșitul războiului lipsurile materiale din Germania se vor repercuta și asupra prizonierilor, în lunile de dinaintea capitulării înregistrându-se cele mai numeroase decese și cele mai multe abuzuri ale oficialităților militare și civile.
Germania lui Hitler a pornit războiul cu gândul la spațiul vital (Lebensraum) pe care să îl cucerească în estul continentului, considerând că era cea mai bună soluție pentru prosperitatea națiunii germane. A fost încurajată la aceasta și de politica împăciuitoristă a puterilor apusene, care au acceptat câștigurile teritoriale și anexiunile obținute prin mijloace diplomatice. Numai că, pretențiile de la statul polonez s-au lovit de rezistența acestuia, încurajat de garanțiile de securitate obținute în aprilie 1941 de la Marea Britanie și Franța. Simțindu-se liber din partea Uniunii Sovietice, ca urmare a pactului de neagresiune semnat de Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov la Moscova, în 23 august 1939, Hitler, cancelarul german, a hotărât să obțină prin forță revendicările teritoriale și a ordonat armatei să atace Polonia la 1 septembrie, dezlănțuind astfel războiul pe continentul european. Polonezii erau priviți cu superioritate de germani, fiind considerați popor inferior, leneș, necivilizat, obișnuit cu mizeria, care, spuneau ei, domnea în satele și orașele lor. De aceea polonezii trebuiau transformați în lucrători pe moșiile și în fabricile deținute de germani. Nu se avea în vedere anihilarea lor fizică, cu excepția intelectualității, care trebuia să fie redusă numericește și folosită pentru strictul necesar în educație, administrație și economie. În schimb numeroasa populație evreiască avea să fie adunată în ghetouri, expropriată de bunuri, lichidată intelectualitatea etc. Încă nu se propunea „Soluția finală”, care avea să fie implimentată pe parcursul războiului.
Pornind de la aceste considerente, politica care îi viza pe numeroșii prizonieri (700 mii la germani și 200 mii la sovietici) a avut în vedere, cu prioritate, folosirea lor ca „sclavi” în agricultură, șantiere, fabrici, servicii, etc. În aceste condiții au avut loc numeroase abuzuri împotriva lor, care se traduceau în hrană insuficientă, bătăi, condiții neigienice, lipsa tratamentului medical care au redus numărul celor internați în lagăre sau aflați în custodia particularilor. Numeroși polonezi, alături de prizonieri din alte armate, au fost folosiți pentru construirea zidurilor de apărare în zona Essen, Dusseldorf și Koln-Achen, lucrări interpretate ca fiind în folosul războiului, ceea ce era interzis de Convenția de la Geneva.
Crime de război ordonate de comandanți și executate de soldați
Au existat crime de război ordonate de la diferite niveluri de comandă, dar există destule exemple de lipsă de umanitate și din partea soldaților. Germanii au ucis prizonieri la Ciepielow, după o bătălie aprigă unde au fost capturați 300 de polonezi. În ciuda tuturor dovezilor, comandantul german a declarat că acești soldați capturați sunt partizani, luptători ilegali, care nu sunt protejați de legile războiului. Ofițerii și soldații polonezi au fost de-a dreptul uluiți când germanii i-au pus să se dezbrace. Așa arătau mai mult a partizani. Au fost împușcați până la unul și aruncați într-o groapă comună. Pe 5 septembrie 1939, 1000 de civili au fost împușcați de către SS la Bydgoszcz, iar la Piotrkow, cartierul evreiesc a fost incendiat. În ziua următoare, 19 ofițeri polonezi care se predaseră au fost împușcați la Mrocza. În scurta campanie poloneză au existat cel puțin 63 de astfel de acțiuni și au fost uciși nu mai puțini de 3000 de prizonieri polonezi. (Timothy Snyder – „Tărâmul morții”, E. Humanitas, p. 148.)
În Lagărul de la Buchenwald era cel mai rău
Soarta prizonierilor polonezi a fost foarte diferită, de la caz la caz, și se subordona unei politici destul de contradictorii. Pentru început mulți au fost internați în lagăre de prizonieri în care tratamentul era diferit, de la caz la caz. Cel mai rău era la Buchenwald – Weimar. Acolo au fost aduși și civili și militari curând după încheierea campaniei militare, care, după ce au fost prinși și judecați ca franctirori, au primit verdict de achitat. Însă SS-ul nu a fost mulțumit de hotărârea judecătorească și i-a internat pe cei mai mulți la Buchenwald. Pe atunci conducerea nazistă nu îndrăznea să execute prizonierii de război, de aceea comandantul lagărului de la Buchenwald a născocit o metodă de a-i lichida, fără condamnare la moarte și fără execuție. Despre ce s-a întâmplat acolo a povestit lui Bernt Engelmann, Emil Karlebach, pe atunci deținutul nr 4186:
„El (Comandantul Karl Koch) a pus să se execute pe terenul de apel un țarc din sârmă ghimpată, în interiorul căruia s-au construit câteva barăci din lemn fără încălzire și fără grupuri sanitare, precum și câteva cuști mari sub cerul liber, făcute totul din sârmă ghimpată în rânduri dese dar nu numai de jur împrejur ci și pe deasupra, în loc de acoperiș era tot sârmă ghimpată, astfel că era cu neputință de scăpat din ele.. În acest lagăr mic au intrat cei 2000 de prizonieri polonezi achitați de către curtea marțială, parte din ei în curțile din sârmă ghimpată, parte în barăcile din lemn, iar umezeala, frigul, foametea urmau să-i lichideze treptat. Dar comandantului și acoliților săi li se părea totuși că nu mor destul de repede. Ei aveau o adevărată plăcere să verse mâncarea deținuților polonezi în fața cuștilor acestora, astfel încât puțina supă subțire pe care o primeau se scurgea pe panta dealului în jos. Speriați că deținuții ar putea să transmită boli molipsitoare cei circa 200 de supraviețuitori au fost transferați până la urmă în barăcile obișnuite”. (Bernt Engelmann – „Până ce totul țăndări va fi”, E. Cartea Românească 1990, p.445)
Prizonieri călcați în picioare
Un episod de-a dreptul șocant, având în vedere nivelul la care a fost înfăptuit, a avut loc atunci când mai mulți partizani polonezi au deschis focul asupra unei coloane germane în care se afla însuși Fuhrerul. După aceea, șeful comandoului de poliție din statul major al lui Hitler a avut o discuție cu șeful statului major al lui Himmler, baronul von Alvensleben cu privire la întărirea protecției fuhrerului. Alvensleben i-a invitat apoi pe mai mulți ofițeri SS-iști din statul major al lui Hitler să viziteze lagărul de prizonieri de război de la Gross Born, să vadă ce făceau „animalele poloneze”. Comandantul lagărului i-a condus prin barăci, unde prizonierii polonezi erau ținuți în spații murdare și cu totul insuficiente. Prizonierii ale căror chipuri nu-i plăceau lui Alvensleben au fost biciuiți pe loc, la ordinul lui, de soldați din gardă. Alvensleben a participat personal la pedeapsă, i-a călcat în picioare pe prizonierii aproape leșinați după lovituri și urla că „trebuie să le arăți bestiilor cine este stăpân”. Episodul demonstrează că abuzurile înpotriva prizonierilor erau cunoscute până la cel mai înalt nivel din anturajul lui Hitler. (Henrik Eberle – Matthias Uhl – „Dosarul Hitler”, Meteor Press, p. 83)
Notă: Anvensleben a ajuns general de brigadă SS, din octombrie 1941 șef SS și al poliției din sudul Rusiei, respectiv din Ucraina; din 1943 a fost gruppenfuhrer SS; în 1944/1945 șef al zonei SS Elba. A fost arestat în 1945, dar fuge cu sprijinul Bisericii Evanghelice în Argentina. Este condamnat la moarte în contumacie de un tribunal polonez pentru asasinarea a 4247 de persoane. În 1964 judecătoria Munchen emitea un mandat de arestare pe numele său dar nu a fost extrădat.
O soartă, mult mai grea decât majoritatea polonezilor, au avut-o prizonierii proveniți din rândul evreilor. Astfel, în ianuarie 1940, 800 de prizonieri de război polonezi, toți evrei, au fost siliți să mărșăluiască aproape 100 de kilometri, de la Lublin la Biala Podlaska. Din cauza călătoriei printr-o Polonie aflată în plină iarnă, numai câțiva au supraviețuit, majoritatea au murit înghețați sau au fost uciși de gărzile SS care îi escortau. (Laurence Rees – „Auschwitz”, E. RAO, p. 326)
Atrocitățile din Varșovia răsculată
Scurtimea campaniei, faptul că prizonierii au fost capturați în mari bătălii de încercuire, au făcut să nu existe multe cazuri de omoruri și atrocități asupra soldaților polonezi în timpul campaniei militare. Soarta prizonierilor polonezi se va înrăutăți însă pe măsură ce înfrângerile germanilor de pe alte fronturi se vor înmulți și lipsurile din interiorul Germaniei se vor accentua, ei urmând soarta tuturor prizonierilor din Reichul hitlerist.
Un exemplu concludent despre schimbarea atitudinii germanilor față de polonezi ne este oferit de acțiunile de reprimare a rebelilor din Varșovia, a căror insurecție armată s-a declanșat 1a 1 august 1944. Atunci, comandantul german Erich von Dem Bach-Zelewski s-a bazat și pe ucrainieni, renegați sovietici și infractori recrutați din lagărele de concentrare. Scene precum cea descrisă de o asistentă medicală poloneză, când trupele SS și soldații ucraineni au intrat în spitalul unde lucra, erau la ordinea zilei:
„Îi loveau și hărțuiau pe răniții care zăceau la podea, numindu-i nenorociți și bandiți polonezi. I-au călcat în picioare pe cei căzuți, urlând într-un mod înfiorător. Au împroșcat sânge și bucăți de creier peste tot (… ) La un moment dat a intrat o unitate de soldați germani, condusă de un ofițer, care a întrebat: „Ce se întâmplă aici” ? După ce i-a gonit pe criminali, a dat ordin ca trupurile celor morți să fie acoperite și i-a rugat calm pe cei care supraviețuiseră, și se puteau ține pe picioare, să iasă în curte. Eram convinși că urmau să-i împuște. După unul sau două ceasuri, o altă hoardă de soldați germani și ucrainieni a intrat aducând…paie. Unul dintre ei a turnat benzină peste grămada de paie…A urmat o explozie și un urlet groaznic – focul era chiar în spatele nostru. Germanii dădeau foc spitalului și îi împușcau pe răniți”. (Richard J. Evans – „Al treilea Reich”, vol III ,E. RAO, p. 637)
Marș fără mâncare și băutură
Când insurgenții au capitulat, în 2 octombrie 1944, germanii le-au oferit luptătorilor calitatea de prizonieri de război şi i-au transportat spre lagăre. Un supraviețuitor, A. Iancki, povestea despre condiţiile îngrozitoare în care s-a desfăşurat deplasarea spre lagăr:
„Am mărşăluit de la Ozharov la „Fabrica de cabluri”. De acolo, am călătorit în vagoane încuiate. Am făcut o gaură în podeaua vagonului cu baioneta pentru a ne face nevoile. Am smuls chepengurile de siguranţă de la capetele vagonului. Părea că există o posibilitate de evadare … Trenul se mişca…însă pe platforma vagonului următor se afla un gardian cu un Schmeiser. Finalul jocului. Timp de două zile nu am avut nimic de mâncat sau de băut. Am fost daţi jos la Lamsdorf, lângă Opole, în Silezia germană. Naziştii s-au aruncat în grupuri asupra noastră, ţipând şi atacându-ne ca nişte păsări de pradă.
Morţi de foame şi istoviţi, am mărşăluit aproape târâş încă 10 kilometri. Se vedeau deja porţile şi sârma ghimpată ale lagărului când, deodată, două avioane de luptă germane s-au ciocnit în aer deasupra noastră şi s-au prăbuşit. Semn bun, a spus cineva. Nemţii au vrut să ne înghesuie imediat în barăcile de unde tocmai îi scoseseră pe prizonierii de război sovietici (…) Dar, comandantul nostru a spus că nici un ofiţer polonez nu o să intre într-o încăpere atât de mizerabilă; trebuiau să cureţe barăcile şi, în general, să ne trateze mai bine. Au fost surprinşi să audă că noi consideram Polonia un mare stat. L-au sunat pe generalul von Dem Bach în Varşovia, care a răspuns: „Da, trataţi-i ca şi cum ar fi englezi”. (Norman Davies, „Varșovia, insurecția din 1944”, E. p. 601.)
Prizonierii de origine poloneză nu au scăpat de experimentele pe care le făceau pe prizonieri autoritățile germane. Adam Kurilowicz, prizonier la Auschwitz încă din iunie 1941, le-a povestit sovieticilor, după eliberarea sa din 27 ianuarie 1945, cum se desfășuraseră primele teste ale camerelor de gazare construite în 15 septembrie 1941, folosindu-se 800 de prizonieri din Armata Roșie și 600 de polonezi. (Antony Beevor – „Berlin”, E. Corint, p 95)
Prizonierii polonezi vor fi regăsiți în anii războiului pe tot cuprinsul Germaniei, fiind o prezență obișnuită în fermele germane, pe șantierele de construcții, în unități economice, inclusiv în acelea producătoare de arme și muniții.
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
FOTO: Lagărul de concentrare de la Dachau (29 aprilie 1945) / Credit foto: Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA
