Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea Japoneză (5)
Condițiile îngrozitoare din lagăre
Japonezii plini de ură umilesc prizonierii
Abuzurile la care au fost supuși prizonierii din lagărul de la Hintok, de pe Insula Java, au fost consemnate de locotenent-colonelul Edward Dunlop, un chirurg australian ofițer comandant al prizonierilor de război:
„17 mai 1943. În aceste zile când văd cum oamenii sunt tot mai distruși, niște epave jalnice, emaciați, umflați de beri-beri, slăbiți de pelagră, dizenterie și malarie și acoperiți cu bube dezgustătoare, urcă în mine o furie nimicitoare ori de câte ori văd un japonez. O cohortă de oameni dezgustători, deplorabili și plini de ură – niște maimuțe. Este o lecție amară pentru noi toți să nu ne predăm în fața acestor animale câtă vreme mai există viață în noi”.
Ofițerilor niponi de grade inferioare le făcea o nespusă plăcere să umilească ofițerii aliați de grad superior în fața propriilor subordonați. Era o modalitate de a-și arăta superioritatea. Edward Dunlop le-a spus oamenilor săi să rupă rândurile după ce locotenentul japonez Sumiya făcuse o trecere în revistă și li se adresase în ziua de 19 aprilie.
„M-am apropiat de ofițerul nipon și l-am salutat. Spre uluirea mea, individul mi-a tras un pumn care m-a nimierit drept în falcă. Abia m-am ținut pe picioare, trăgându-mi ușor capul înapoi… Lt. Sumiya și-a smuls sabia din teacă și s-a repezit la gâtul meu. Cu reflexe de boxer, am evitat vârful, dar plăselele m-au lovit în laringe, provocând o bufnitură oribilă și lăsându-mă temporar fără aer și fără glas. Soldații au mormăit furioși și au făcut câțiva pași înainte. Gărzile și-au ridicat puștile și au îndreptat amenințător baionetele spre ei. În aer plutea amenințarea unui masacru. Am ridicat mâna stângă spre oamenii mei făcându-le semn să nu se miște, apoi m-am întors către ofițer și m-am înclinat cu politețe rece… Am luat poziție de drepți, încremenit de furie, în vreme ce el flutura sabia în jurul capului meu, suflându-mi în urechi și urlând cât îl ținea gura”.
Gardienii miloși erau pedepsiți
La Ofuna, gardienii miloși erau pedepsiți. Când un ofițer a aflat că un gardian a fost indulgent cu prizonierii l-a atacat pe acesta cu sabia. Noaptea, venind spre celulă de la bucătărie, unde făcuseră de serviciu, prizonierii vedeau cum gardienii care refuzau să-i bată pe deținuți erau atacați în grup de camarazii lor. Captivii nu erau doar bătuți, ci și înfometați. Mâncarea servită de trei ori pe zi, consta de obicei într-un bol de supă cu ceva legume și un cocoloș de orez rânced, amestecat unori cu orz. Practic nu conținea nici un fel de proteine și era lipsită aproape în totalitate de valoare nutritivă și calorii. „Muream”, scria prizonierul Jean Balch, „cu aproape 500 calorii pe zi”.
Ca majoritatea lagărelor din Japonia și lagărul Omori (la nord de Tokyo) era condus și administrat ca un lagăr de sclavi. Timp de 10 sau 11 ore pe zi, șapte zile pe săptămână, prizonierii își rupeau oasele muncind pe șantierele navale, în depouri de căi ferate, în stații de încărcare a camioanelor, la groapa de nisip sau într-o mină de cărbuni. Nu erau cruțați decât dacă erau pe moarte. Nivelul minim de febră care aducea scutirea de muncă era de 40 de grade. Munca era extrem de grea. Potrivit mărturiei prizonierului Tom Wade, fiecare om care lucra la depoul de căi ferate din Tokyo ridica în total între 20 și 30 de tone de materiale pe zi. Fiindcă Omori era folosit drept exemplu pentru inspecțiile de la Crucea Roșie, oamenii erau plătiți cu 10 yeni pe lună, mai puțin decât prețul unui pachet de țigări.
„Era o minune că mai trăiam”
Lagărul „Fukuoka 25” de la Omuta-Japonia, de lângă Nagasaki era un lagăr de muncă pentru exploatarea cărbunelui de la suprafață. Alistair Urquhart, unul dintre supraviețuitorii de pe Kachidoki Maru (după ce a petrecut mai multe zile pe o plută din ocean), a lucrat aici avuând din nou o experiență devastatoare:
„Eram în continuare într-o stare deplorabilă. Abia dacă mai știam cum mă cheamă și nu puteam să stau în picioare. Munca grea mă îngrozea. Umpleam vagonetele cu mâinile goale și, uneori, cu lopata, apoi în grupuri de câte patru, le împingeam pe o șină îngustă, lungă de 50 de metri, pe o pantă ușoară, după care le răsturnam, iar cărbunele cădea într-un morman mare, de unde era luat cu ajutorul camioanelor. Ne era foarte greu să punem vagoanele în mișcare, chiar dacă eram patru oameni la un utilaj. Mă îndoiesc însă că eram de folos, eram complet vlăguit. Era de-a dreptul o minune că mai trăiam, nu mai rămăseseră din mine decât pielea și oasele, fiind inapt de muncă. Nu mai puteam face nimic”.
Crimele de pe „Linia morții”
În timpul Construcției liniei ferate, zisă „Linia morții”, s-a petrecut una dintre cele mai mari crime de război ale secolului XX. Este dovedit că la această cale ferată au murit peste 16 mii de prizonieri de război, britanici, australieni, olandezi și canadieni, dintre cei 60.000 participanți, deasemenea au murit peste 100.000 de localnici-thailandezi, indieni, malaezi, tamili dintre cei peste 200.000 aduși să lucreze pe șantier. În numai 16 luni, calea ferată de 415 km care asigura legătura dintre Bangkok și orezăriile Birmaniei avea să fie finalizată cu un preț uriaș de vieți omenești.
Oamenii munceau indiferent cât de bolnavi, slăbiți și înfometați erau. Sufereau de febră tifoidă, beri-beri, dizenterie, difterie, febră dengue, malarie și pelagră. Nu li se ofereau medicamente, iar septicemia se instala imediat în răni atunci când carnea era sfâșiată de spini, în timp ce aceștia își croiau drum prin junglă. Prizonierii trebuiau să facă plecăciuni nu doar în fața ofițerilor, ci și a soldaților obișnuiți. Erau plesniți peste față sau bătuți cu sabia de un subofițer sau un ofițer. Nesupunerea sau activitățile subversive erau pedepsite cu o formă preferată de tortură. După ce prizonierul era obligat să bea apă până în punctul că aproape plesnea, gărzile îl prindeau cu țăruși la pământ, cu mâinile și picioarele întinse, apoi săreau pe stomacul lui. Prizonierii prinși după o încercare eșuată de a fugi erau de obicei, pedepsiți cu decapitarea în public.
Mărturiile lui sir Harold Atcherley
Sir Harold Atcherley a lăsat un jurnal emoționant privind viața și lucrul de pe șantierul căii ferate: Călătoria cu trenul până la Ban Pong, în Thailanda s-a făcut timp de cinci zile și nopți cu permisiunea de a ieși din vagoane 30 minute pe zi. Nici o toaletă în timpul nopții, era foarte cald ziua în vagoanele de metal și erau prea mulți ca să se poată întinde pe jos. Ajunși în Thailanda, prizonierii au fost puși să muncească 18 ore pe zi cu 250 grame de orez drept hrană și diferite verdețuri ce le găseau în junglă. Slăbiți de muncă și malnutriție au fost curând afectați de ulcer, beri-beri și febră tifoidă transmisă de țânțari. Holera s-a răspândit curând și oamenii au murit în ritm de 20 pe zi.
„Cazuri îngrozitoare de ulcere tropicale – situații văzute de mine – cu picioare mâncate până la os de la gleznă la genunchi. Fără somn pentru prizonierii afectați care gemeau toată noaptea. Singura lor speranță pentru dimineața era repetarea agoniilor din ziua trecută”.
Alistair Urquhart: „Am fost mâncat de viu de ploșnițe”
Munca pe șantier era epuizantă, iar Alistair Urquhart a fost unul dintre nefericiți care au muncit cu unelte primitive, cu lopeți, târnăcoape, ciocane, coșuri, etc. „Din lagăr până la șantier drumul dura cam o oră. Acelui loc australienii i-au zis „Trecătoarea Focul Iadului”.
„În colibele din tabără mișunau ploșnițele care ne chinuiau înainte de revărsatul zorilor. Nu am putut niciodată să scăpăm de ele. Când le prindeai și le striveai aveau un miros absolut grețos. După câteva săptămâni în care dormind pe jos, în colibă, am fost mâncat de viu de ploșnițe, am decis să încerc să dorm afară”. În plus prizonierii aveau o rație de mâncare în jur de 1000 de calorii pe zi, însuficientă pentru efortul depus. „La început era nevoie de 8-12 oameni ca să poată căra trunchiurile masive de copaci, dar când ne-au slăbit puterile era nevoie de 20-30 de oameni. Hainele pe care le primisem de la armată, pantaloni scurți și cămașă, putreziseră de mult. Încercând să păstrez ceea ce mai rămăsese din propria demnitate am recurs la așa numitul jap-happy, o acoperătoare simplă, devenită foarte populară printre ai noștri. Aceasta consta dintr-o bucată lungă de cârpă, cam de 15 cm lățime. La capete avea două sfori sau fâșii pe care le puteai lega în jurul taliei, iar restul materialului era trecut printre picioare ca să-ți acopere podoabele. Restul materialului atârna liber în față.
În toată această perioadă, sănătatea mintală devenise o problemă majoră. Toți sufeream de depresie. Oamenii își puneau capăt zilelor. Pe toată durata existenței șantierului, oamenii și-au luat gâtul, și-au pus capul pe linia de tren, sau pur și simplu s-au dus în junglă să moară.. ( … ) Alții înebuneau din cauza bolilor provocate de lipsa de vitamine, iar unii pur și simplu cedau nervos, pierzându-și mințile și autocontrolul. Se încăierau cu toată lumea din orice, loveau cu pumnii, cu picioarele, mușcau”.
Dr. Mathiesson indica tratament cu viermi!
Ulcerațiile tropicale erau frecvente în lagărele de pe linia ferată și pentru tratament nu existau medicamente. Dr. Mathiesson i-a indicat lui Alistair un tratament natural cu…viermi!.
„Latrinele nu erau altceva decât niște gropi, dar acum aveau și niște scânduri de bambus puse de-a curmezișul. De regulă alături era un teanc de frunze ori îți aduceai propriile frunze sau hârtia igienică dacă nu era apă de râu strânsă pentru traba aceasta. Nu a trebuit să merg prea departe pentru ceea ce căutam . Am luat cu grijă o mână de viermi, urmărind cum se zbăteau și se răsuceau. Fără a sta prea mult pe gânduri, am găsit un loc mai retras, m-am așezat și am pus doi-trei viermi pe o ulcerație urâtă de la gleznă. Viermii care aveau cam șapte milimetri, știau instinctiv ce aveau de făcut. Au început imediat să-mi mănânce pielea. Am simțit un fel de furnicături ciudate, nu tocmai neplăcute, dar asta doar până când mi-am dat sema că viermii îmi mâncau carnea. Mai simt și astăzi acea senzație. Spre lauda lui Mathieson procedeul a avut efect. În câteva zile rănile au început să se vindec și a apărut o piele nouă. A fost un truc pe care l-am aplicat tot timpul cât am muncit la calea ferată, transmițându-l și altora când am crezut că puteam face acest lucru fără să fiu considerat dus cu pluta”.
Ucigașul pod de pe „Râul Kwai”
Spre sfârșitul lui aprilie 1943, prizonierii au fost mânați din nou în junglă pentru a se deplasa la un alt lagăr de-a lungul căii ferate: Kanyu 3. Aici Alistair a fost pedepsit să stea în gaura neagră, o cușcă pe jumătate îngropată în pământ acoperită cu tablă ondulată care sporea căldura îngrozitoare din timpul zilei.
„Următoarele zile au fost cele mai înfiorătoarepe care le-am trăit pe șantierul căii ferate, ca o culme a temperaturii extreme din vagoanele de tablă cu care fuseserăm aduși în junglă, a marșului morții și a fiecărui dram de suferință îndurată de atunci, toate înghesuite în acea gaură neagră, strâmtă care îți frângea spinarea. Malaria m-a doborât din nou, provocându-mi frisoane și dureri de care uitam numai când reveneau ulcerațiile și suferința provocată de pietrele la rinichi. Părul mi se împâslise, eram murdar și nebărbierit, mă năpădiseră păduchii, nu aveam apă, nici săpun, nici medicamente, nici speranță – degradarea mea era totală”.
Acolo prizonierii au participat la construcția vestitului pod de pe râul Kwai, lucrare ecranizată mai târziu. Pentru construcția podului s-a plătit un preț teribil, mii de oameni au pierit acolo. Cea mai mare nenorocire a fost provocată de inundațiile cauzate de muson, care au adus cu ele și teribila boală a holerei.
„Înaintam cu greu, înfometați și bolnavi, crezând că nu poate fi mai rău, când, în iunie a venit musonul. Ploaia ne-a inundat colibele, curgeau prin ele adevărate râuri în care înaintau pești mici, cafenii, pe care unii dintre cei înfometați reușeau să-i prindă. Eram în permanență uzi. Lagărul se transformase într-o mare de noroi, iar starea latrinelor era de nedescris. Munca la calea fertă și la pod a devenit și mai periculoasă, sporindu-ne suferința. Nu eram însă deloc pregătiți pentru ceea ce avea să dezlănțuie împotriva noastră musonul.
Râul Kwai și afluenții ascundeau un ucigaș încă mai cumplit decât japonezii și înfometarea. Ca o consecință inevitabilă a lipsei canalizării și din cauza îngropării a mii de morți la mică adâncime, or a aruncării lor în junglă, bazinul hidrografic al al râului era contaminat cu bacteria holerei, iar sezonul ploios a devenit sezonul holerei. Holera a venit nevăzută și neauzită, dar a pus repede gheara pe noi. Apariția holerei depindea și de condițiile de igienă, de modul în care se prepara mâncarea și de calitatea apei potabile – toate acestea erau în mod incontestabil execrabile pe șantierul nostru. Șobolanii mișunau peste tot și ne obișnuiserăm în așa măsură cu ei, încât nici nu îi mai alungam. Bacteria holerei contaminase un curs de apă care trecea pe lângă lagăr. Japonezii refuzaseră să construiască un pod peste el ca să oprească răspândirea bolii, așa că pentru a-l traversa, trebuia să folosim bărcile care erau și ele contaminate. Când s-a terminat totul, pierduserăm, în mod cu totul inutil, din cauza holerei câteva mii de oameni”.
Cruzimea „Prințului Negru”
„Și pe deasupra în lagăre s-au aciuat și gardieni deosebit de cruzi cum a fost comandantul japonez al lagărului căruia eu îi zicem Prințul Negru, devenise din ce în ce mai inventiv în privința pedepselor Nu-mi puteam imagina un om mai sadic și rău. Pe toată planeta. Sub comanda lui gardienii aveau mână liberă. Dacă aveau sentimentul că nu meriți doar o bătaie, te luau deoparte și te puneau să ridici un bolovan. Tot restul zilei, trebuia să ții bolovanul deasupra capului în acea căldură îngrozitoare. După câteva minute brațele tale subnutrite și slăbite începeau să tremure, iar puterile te părăseau. Curând erai silit să dai drumul bolovanului, care, de regulă avea mărimea unei mingi de rugbi sau de fotbal și trebuia să ai grijă să nu-ți cadă în cap. Când îi dădeai drumul, gardienii începeau să te lovească – cu pumnii, cu patul armei, cu ghetele, te izbeau peste tot până ridicai din nou bolovanul. O țineau așa toată ziua. Dacă ofițerul japonez considera că nu te-ai învățat minte, pedeapsa continua în lagăr”… „Prințul Negru era un adevărat ticălos, alții îi spuneau prințul de la Kanyu, dar eu cred că porecla pe care i-o dădusem eu locotenentului Usuki i se potrivea foarte bine. Era mai brunet decât ceilalți soldați japonezi și pășea țanțoș, ca un cap încoronat, cu burta ieșindu-i de sub uniforma jerpelită. Ne disprețuia cu desăvârșire. Pentru el eram niște lepădături. Din cauza puterii absolute pe care o avea asupra noastră și a brutalității lipsite de orice milă, mi se părea extrem de înfricoșător. Mâna dreaptă a Prințului Negru era sergentul Seiichi Okada. Noi britanicii îi spuneam pur și simplu dr. Moarte. Scund și îndesat, acesta făcea apelul nominal și executa ordinele comandantului. Probabil că avea mai multe studii decât ceilalți japonezi sau coreeni, dar era rău până în măduva oaselor. Crud în cel mai înalt grad, îi plăcea nespus de mult să ne tortureze.. Savura din plin tortura cu apă. Îi punea pe gardieni să imobilizeze și să țină la pământ pe nefericita victimă, iar el turna găleți întregi de apă pe gâtul omului, folosind o pâlnie și un furtun. Burta omului se umfla de atâta lichid. Okada sărea atunci bucuros pe burta celul pedepsit. Uneori gardienii legau sârma ghimpată în jurul burții. „Dacă un prizonier era prins furând ceva din magazia ofițerilor sau se adresa unui gardian, i se administra următorul grad de pe ajustabila scară a torturii japoneze. Se numea trucul sforii indiene, procedeu preferat de indienii care apăreau în vechile filme cu cowboy. Neputinciosul prizonier era întins pe jos, cu picioarele și brațele depărtate. I se înfășurau fășii ude de ratan în jurul gleznelorși la încheieturile mâinilor, după care era legat de țăruși înfipți în pământ. Când se usca, ratanul pătrundea în piele, făcând să țâșnească sângele, sfâșiind tendoanele și cartilajele, scoțând membrele din articulații. Până și cei mai rezistenți urlau de durere, fiind ținuți așa o zi întreagă”.
Cel mai rău era „Corcitura nebună”
„Cel mai rău dintre gardiei era Corcitura Nebună”, povestește Alistair Urquhart.
„Avea o înfățișare ceva mai occidentală. Corcitura nebună patrula pe calea ferată cu un băț de bambus în mână, lovind adesea pe cine se nimerea. Fusese ales de Dr. Moarte și de Prințul Negru pentru cruzimea și sadismul său ieșite din comun. La calea ferată pedeapsa preferată de ei era să ne pună să stăm în genunchi pe pietriș, cu spatele perfect drept. Dacă ne aplecam, ne loveau la rinichi pentru a ne îndrepta”.
Unii gardieni și-au obligat prizonierii să trăiască în condiții de dezumanizare maximă tocmai pentru a fi siguri că le-au dat „bestiilor dezgustătoare” exact ceea ce meritau să primească. Așa că în mod paradoxal cele mai grave abuzuri îndreptate împotriva prizonierilor de război din lagăre au fost provocate de însăși repulsia gardienilor față de abuzuri. Dar despre alte abuzuri și atrocități în reportajul următor.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
