Categoria aceasta de oameni nu este una foarte larg răspândită. Își are protagoniștii prin toate națiunile și ies în evidență destul de ușor. Desigur, prin comportament sau cel mai ades prin vorbire. De obicei, cei normali se feresc de ei, nu-i bagă în seamă și, ca atare, își văd de treaba lor.
În ciuda faptului că sminteala este de mai multe feluri, noi ne limităm la a-i considera astfel pe toți cei care, la un moment dat spun sau fac o nebunie.
Smintiții cu acte nu țin cont de nici un fel de regulă, în timp ce aceia nedeclarați legal, creează în jurul ființelor lor chiar o confuzie și le permite să fie considerați de societate ca fiind apți și controlabili social. Chiar dacă, la o vreme ei pot să comită acte asociale sau infracțiuni, ei sunt tolerați de lege. Uneori tocmai pentru că ei au devenit între timp slujbași ai statului în diferite niveluri instituționale.
Și, cum poți face analize asupra unuia care este chiar șeful statului?
Pentru că interpretând eronat un articol din Constituție acestuia i se aplică la fel de eronat o imunitate extinsă. Una smintită. La nivel individual niciunul dintre noi nu ne abandonăm total libertatea de acțiune, dar am făcut-o totuși de la nivelul unui stat devenit în timp unul aproape complet nefuncțional. Datorită tuturor categoriilor de smintiți care ne populează națiunea. De la cel cu judecata primară la cel mai de seamă posesor de IQ al țării.
Sigur că unei astfel de construcții narative i se poate opune fiecare trăitor din statul român declarând pentru sine că el nu este smintit.
În ceea ce mă privește chiar spun că nu sunt smintit, dar având mintea întreagă și făcându-mi observațiile zilnice încep să am unele îndoieli cu privire la acest fapt. Căci nu sunt smintit pentru că nu am luat parte la acțiunile celor cu adevărat smintiți din conducerea statului dar realizez că sunt smintit întrucât accept aproape fără nicio vorbă orice vine din partea oamenilor statului. Pentru că, la o vreme am fost atât de smintit să accept a le da acestora un mandat gratuit de a-mi uzurpa libertatea mea de decizie. Și, în cazul în care smintiții statului iau decizii total în opoziție cu ceea ce gândește mintea mea, (lăsată fără libertate) nu ar trebui să arăt deloc supărare.
Din păcate, trebuie să recunosc faptul că sunt tot mai puține pârghiile prin care noi, ca națiune putem interveni în actul de decizie al șefilor statului român.
Singura pârghie constituțională prin care avem dreptul să ne spunem părerea este una greu de înfăptuit dar și aproape lipsită de finalitate. Inițiatica legislativă are nevoie, pe lângă un număr imens de semnături și de o voință a corpului legislativ. De fapt ea, ( inițiativa) semnată chiar de toți românii, nu-i obligă la nimic pe parlamentari. Este la egalitate cu orice altă inițiativă a oricărui individ din Parlament. Cu alte cuvinte, 19 milioane de români dacă decid într-un anumit fel, un birou permanent dintr-o Cameră poate să dea cu flit voinței unei întregi populații. Sigur că cei care au scris Constituția în 1990 nu au putut să prevadă că numai peste cca 30 ani dintr-o generație de români se va naște una de smintiți care să nu mai țină cont nici măcar de bunul simț. Pentru că acesta nu poate fi sancționat. Și lipsa lui nu este infracțiune.
Închei cu Mihai Eminescu:
„Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni.”
