Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki (6)
Pentru a înțelege bine ceea ce au însemnat lagărele de prizonieri de război din Uniunea Sovietică vom privi în detaliu spre lagărul de la Oranki, lagărul unde au fost internați prizonierii ofițeri, care au lăsat numeroase mărturii despre viața lor de dintr-un loc uitat de lume, amenajat într-o fostă mănăstire ortodoxă. Ofițerii internați acolo, în special români, nu lucrau pe marile șantiere ale URSS, nici în minele subterane de minereuri, dar erau obligați să lucreze pentru propria subzistență, își păstrau gradele și aveau o relativă libertate în interiorul lagărului. Era o libertate îngrădită și sancționată dacă se încălcau regulile, uneori chiar în exces, în funcție de disponibilitatea și calitatea paznicilor. În același timp prizonierii foloseau de multe ori limitele impuse provocând autoritatea lagărului la represalii.
Sancționați cu izolarea pentru proteste
Oricât ar părea de ciudat, la Oranki au avut loc și acțiuni de protest ale ofițerilor români, ele priveau mai ales abuzurile administrației, încălcarea prevederilor Convenției de la Geneva, pe care ofițerii le cunoșteau din țară. Unul dintre acestea s-a pornit în iunie 1946 și a avut ca origine un incident în care protagonist a fost căpitanul Săvulescu. Acesta a cerut permisiunea, se afla împreună cu ceilalți prizonieri la defrișat pădurea, să meargă să se ușureze într-un tufiș. Dar, „ceasovoiul” care i-a acordat permisiunea a și tras un foc de armă spre el în timp ce își făcea nevoile și l-a rănit. Gardianul a motivat acțiunea sa prin faptul că Săvulescu ar fi încecat să fugă. Lucru ce nu a putut fi dovedit. Ca urmare 70 de ofițeri români au întocmit un protest scris pe care l-au trimis comandantului Grișciuk. Urmarea a fost că 50 de ofițeri au fost trimiși în izolare. „Eram bine păziți de ceasovoi” – relatează Radu Mărculescu. «Apelul se făcea înăuntru. Nu eram scoși la aer niciodată. Intraserăm în iulie. Căldura era înăbușitoare. Ferestrele bătute în cuie nu lăsau nici un fir de aer. Mereu aveam senzația de sufocare. Era ca la Auschwitz. Așa a trecut preț de o săptămână, până când la o numărătore, Ispas ceru ofițerului de serviciu să-l scoată la raportul comandantului. Ce vrei să raportezi, întrebă acesta. „Regulamentul închisorilor prevede dreptul la aer al oricărui deținut încarcerat. De ce ni se refuză nouă prizonierilor aici încarcerați acest drept? Nu vedeți că ne sufocăm?”. Urmarea a fost că prizonierii au fost scoși seara la aer.»
Greva foamei, ceva nemaiauzit, nemaivăzut!
Dar, condițiile din arest s-au înrăutățit după ce au fost aduși alți 30 de protestatari de la Mănăstârka. Protestele s-au înmulțit și în rândurile celor care erau afară, în incinta lagărului, așa că noi alți prizonieri au fost băgați la carceră. „Acolo nu se pierdură cu firea ci declarară pe loc greva foamei trimițându-ne și nouă vorbă să facem la fel. Am transmis ofițerilor noștri superiori meajul celor încarcerați și cu toții, în frunte cu colonelul Stelică Dumitriu, ne-am declarat de acord” – povestește în continuare Radu Mărculescu. „Nu toți s-au alăturat demersului, dar tot s-au adunat 60 de oameni”. Era ceva nemaivăzut, nemaiauzit în lagărele sovietice. S-au făcut încercări ale administrației de a-i face să înceteze greva dar cu toate acestea a continuat 6 zile. A fost prima grevă a foamei la Oranki, pentru că alta a avut loc la Oranki-Mănăstârka, în februarie 1948, care viza repatrierea. (Notă: Radu Mărculescu a mai participat și la alte greve ale foamei în lagărele de la Moroșansk și la Usciora).
Prizonierii de război români care au făcut greva foamei la Oranki au fost duși în izolatorul de la „Gura Dracului”, drept pedeapsă și pentru a împiedica extinderea protestului. Aici ei s-au întâlnit cu numeroase dovezi de solidaritate, inclusiv de acolo de unde se așteptau cel mai puțin, care i-au ajutat să supraviețuiască. Iată exemple dintre aceste acte de milă povestite de locotenentul Radu Mărculescu:
Ungurii fac colectă pentru români
„Trecuse de miezul nopții când, la peretele din spate, se auzi o bătaie discretă. Cineva pătrunsese în partea din dos a bordeiului – cea pustie – și căuta să ne contacteze. Era unul dintre ofițerii români pe care îi găsiserăm aici la sosirea noastră, Aurel Bițan, învățător și prieten cu unul dintre băieții noștri, Lăzărescu. Venise, săracul, și cu ce riscuri, cu un braț bun de lemne, cu puțin gaz și chibrituri pe care ni le strecură printr-o gaură, făcută desigur de șobolani la talpa peretului de bârne.
Ne apucarăm să facem focul și în curând butoiul-sobă se încinse și se făcu roșu. Făcurăm pe rând cerc în jurul lui. Fața ne dogorea de nu mai puteam sta, dar spatele era înghețat, încât a trebuit să-l expunem și pe el la dogoare (…) Când unul câte unul, într-un fel dezmorțiți de frigul din oase, ne cățărarăm pe paturile de sus, pocnind cu ranițele șobolanii care nu se mai astâmpărau, se auziră noi bătăi, tot atât de discrete, în peretele cu pricina. De data asta erau patru ofițeri unguri care făcuseră o colectă de ceva slănină, ceva zahăr, pâine, dar și câteva brațe bune de lemne. Însă inestimabilul lor aport a constat într-o beschie și un topor, precum și în informația că în peretele respectiv sunt două bârne desprinse, prin care s-ar putea strecura careva dintre noi ca să facă „mobilierul” din bârne de acolo lemn de foc, ceea ce am și făcut în zilele următoare. Cei patru care atunci au ținut să-și păstreze anonimatul, dar mai târziu au devenit prietenii noștri cei mai buni erau: primul, părintele Iosif Balogh, preot militar din ordinul iezuit, al doilea cu numele tot Balogh, de fel din Ardealul de Nord, al treilea, Miller, iar ultimul, Mezei, un tânăr simpatic și foarte săritor. Am fost cu toții profund mișcați de acest gen de simpatie tocmai fiindcă venea din partea unor oameni pe care istoria, și mai veche și mai nouă, ne sugerase, din păcate, a-i privi ca ireductibili adversari”.
Greva foamei victorioasă
Văzând că au trecut 4 ani de la armistițiu, în februarie 1948 prizonierii români au semnat unul câte unul următoarea declarație: „Din acest minut intru în greva foamei până ce autoritatea sovietică îmi va răspunde în scris care este data până la care vor fi eliberați românii”. De data aceasta solidaritatea a funcționat. Hotărârea și rezistența românilor a uimit celelalte etnii care nu au dorit să se solidarizeze. După 10 zile generalul Vladimirov intră în bordee. Lasă o hârtie ștampilată conținând răspunsul de la Moscova. Greva reușise. Prizonierii români vor fi repatriați până la 1 iulie 1948.
Fostul sublocotenent Dumitru Crișan, prizonier la Mănăstârka, povestește în detaliu despre cum s-au petrecut lucrurile atunci: «800 de ofițeri s-au solidarizat cu ofițerii care au făcut greva foamei din cauza faptului că erau puși la muncă, în pofida prevederilor Convenției de la Geneva. Ca o consecință a venit o comisie care să investigheze motivul grevei: „În cadrul audierilor individuale am fost întrebat. Ce te-a determinat să faci greva foamei? – Orice om care săvârșește o faptă infamantă este judecat și condamnat în consecință. După ispășirea pedepsei este liber pe soarta lui. Noi după aproape trei ani de la încheierea păcii nu ne cunoaștem soarta. Eu în situația aceasta prefer să mor”. Și pentru că mi se sfârșiseră puterile – eram în a cincea zi de grevă a foamei – m-am oprit aici cu motivațiile. De acea formă de protest până la urmă sovieticii au ținut seamă. Comisia alcătuită pentru investigarea cauzelor grevei, după deliberare, a comunicat greviștilor adunați pe platou că prizonierii români de acolo vor fi eliberați și repatriați până în iulie 1948. Dar prizonierii au atenționat că unii camarazi au fost ridicați și nu se știe nimic despre ei, la care răspunsul a fost prompt: „Mâine vor fi și ei aici cu voi”. » Lucru ce s-a și întâmplat.
Au existat și pedepse individuale pentru activități considerate că încalcă ordinea interioară, precum a pățit maiorul Niculescu, care s-a ales cu trei zile de arest pentru că fără „nici un fel de aprobare a adunat un grup de prizonieri, în număr de până la 30 de oameni, cu care acesta a făcut parte din același regiment, și a purtat cu ei o discuție împotriva măsurilor întreprinse de administrația lagărului”.
Locotenentul Netejoru era și el un recalcitrant și nesupus, suferind multe zile de carceră deoarece era „cu puternice orientări reacționare”. A fost acuzat că la 9 martie, în ziua sărbătoririi de către prizonierii de război români a unui an de la venirea la putere a guvernului democratic condus de Petru Groza, a participat la lipirea unor manifeste care conțineau amenințări la adresa antifasciștilor. Ofițerii care manifestau o atitudine ostilă față de aceia care s-au înregimentat în activitatea antifascistă și au condamnat pe ofițerii care au semnat pentru înrolarea în diviziile de voluntari au avut cel mai mult de suferit atât prin duritatea pedepselor cât și prin interzicerea unor drepturi. Mulți au fost transferați în alte lagăre pentru a feri pe alții de contagiune. Spre exemplu Radu Niculescu și alții ca el au fost transferați la Moroșansk.
Gardian sovietic pedepsit!
Și oricât ar fi de ciudat au fost pedepsiți și gardieni sovietici pentru că au încălcat regulamentul. Astfel, locotenent-colonelul Grișciuk a sancționt un militar sovietic „pentru atitudinea batjocoritoare față de prizonierii de război”. Androne Petre s-a adresat șefului escortei Cirkov cu rugămintea ca acesta să acorde echipei timp de odihnă după terminarea lucrului și după îndeplinierea normei
Șeful escortei fără să acorde atenție solicitărilor legitime ale prizonierilor de război nu a satisfăcut cererea acestora, ci, depășindu-și atribuțiile în domeniul pazei, în timpul escortării a aliniat echipa de prizonieri prin comanda „drepți” și, fără ca prizonierii să aibă capul acoperit, i-a obligat pe aceștia să stea timp de 25 minute în această poziție în arșița soarelui. O pate dintre pedepse, după cum se vede sunt, raportate și în documentele elaborate de administrația lagărului, dovadă că ele corespund regulamentelor interne deosebit de severe cu orice abatere, mai ales de ordin politic.
Evadările
Cu toate că lagărul era bine păzit de gardieni, fiind în același timp înconjurat cu ziduri și garduri de sârmă ghimpată și așezat la mare distanță de alte așezări omenești dar mai ales de ținta finală România, au existat totuși încercări de evadare, cu toate riscurile.
Pentru a descuraja încercările de dezertare s-au purtat discuții cu prizonierii din echipele de escortă pentru întărirea disciplinei și creșterea productivității muncii. Cei care nu s-au conformat au fost excluși din trupele de escortă. Din rândurile trupelor de escortă formate de prizonieri nici nu au avut loc evadări.
Tot în ideea prevenirii evadărilor, zonele de interdicție au fost dotate cu tot ce prevedea regulamentul. Zona principală a lagărului Oranki a fost îngrădită cu un grad din cărămidă, iar pe alocuri cu unul de lemn, cu înălțimea de 3 m, peste care a fost întinsă sârmă ghimpată pe opt șiruri. De o parte și alta a zidului au fost instituite zone de interdicție, îngrădite cu sârmă ghimpată, cu o înălțime de doi metri. În perimetrul zonei exterioare de interdicție, au fost instalate șase turnuri de control, dotate cu legătură telefonică între ele, cu santinală și ofițer de serviciu. Pe timp de noapte, zonele de interdicție au fost iluminate electric. Cu toate aceste măsuri de prevedere, au existat încercări de evadare și chiar documentele sovietice inventariază 9 evadări din care 3 în grup.
Ținuți în carceră pentru evadare
Ștefan Balasan mărturisește despre prima evadare cunoscută de el de la Oranki:
„Prima încercare au făcut-o doi s-au trei prizonieri români de la Oranki”, în primăvara anului 1943 (unul dintre ei era sublocotenentul Leoveanu, fiul șefului Direcției Generale a Poliției. Pe urmele prizonierilor fugiți au plecat patrule sovietice, cu câini de urmărire. Peste câteva zile prizonierii au fost prinși și aduși în lagăr. Inițial pedepsiți cu carceră, aceștia au fost ulterior mutați probabil în alt lagăr.
O altă încercare a făcut prizonierul medic, un maghiar, un bărbat cu alură de boxeur care, în perioada pregătirii evadării făcea zilnic mulți kilmetri pe aleile lagărului, prindea și mânca șopârle, broaște și diferite insecte, antrenându-se în acest fel pentru greaua încercare ce îl aștepta. A reușit să plece de la punctul de lucru, îndreptându-se spre orașul Gorki, probabil cu intenția de a se strecura într-un tren și a scăpa de urmărire. A făcut însă inprudența de a se urca într-un camion și, dându-și seama că șoferul și însoțitorul acestuia îl priveau cu suspiciune, a sărit din mers, scrântindu-și un picior. Nemaiputând fugi a fost prins și adus sub escortă în lagăr”.
În anul 1944 a rușit să vadeze slt. Cozma Alexandru, iar Constantin Predescu în 1945. După ce au fost prinși cu ajutorul câinilor dresați la sute de kilometri distanță, au fost bătuți cu sălbăticie și ținuți în carceră 30 de zile în frig, fiind hrăniți doar cu o bucată de pâine pe zi și apă. Pentru a-i ajuta să supraviețuiască camarazii le strecurau, cu tot riscul, printr-o deschizătură a ferestrei mici bucăți de pâine în celulă. Slt. Cozma a izbutit să se întoarcă de la carceră pe propriile picioare în baraca sa, în schimb Petrescu, care nu cântărea mai mult de 40 kg, a fost transportat cu targa.
„În grupa noastră de aviatori a fost și slt. Av. Cozma Alexandru – spune sublocotenent aviator Mircea Acojocăriței – fost pilot la una din flotilele de informații care a aterizat forțat între liniile sovietice. Ofițer de profesie, avea o condiție fizică de invidiat Până la sosirea mea în lagăr, reușise să evadeze de trei ori, deși acest lucru era extrem de greu de realizat. Cu toate că vorbea binișor rusește, ceea ce l-a ajutat în tentativele sale, a fost prins la sute de kilometri depărtare de lagăr, de fiecare dată cu ajutorul câinilor dresați”.
Bătuți cu sălbăticie după capturare!
Sublocotenent Mircea Acojocăriței spunea despre comandantul lagărului, col. Gresciuk că nu a respectat multe dintre prevederile Convenției de la Geneva, inclusiv aceea care dădea dreptul la evadare, care nu putea fi pedepsită. «Dar iată ce s-a întâmplat la Mănăstârka. Nu știu prin ce miracol a reușit să evadeze slt. Cozma Alexandru, în anul 1944 și slt. Constantin Predescu, din infanterie, în 1945. Primul mai evadase de două ori din alte lagăre prin care trecuse anterior. După ce a fost prins cu ajutorul câinilor dresați, la distanțe de sute de kilometri, au fost bătuți cu sălbăticie și ținuți la carceră 30 de zile, în frig, fiind hrăniți doar cu o bucată de pâine pe zi și apă. Ca urmare s-au format, atât la data încarcerării slt Cozma Alexandru cât și la cea a slt Constantin Predescu, „echipe de curioși”, care cu tot riscul, în timpul nopții, când santinelele din gheretele de pază erau mai puțin vigilente, din puținul pe care îl aveam reușeau să strecoare printr-o foarte mică deschizătură a ferestrei mici bucăți de pâine și astfel cei doi au supraviețuit. »
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
