Război din cauza Episcopului martir
„În anul 420, un episcop creștin fanatic, care spera să devină martir, a dat foc unui templu din Susa. Extremistul radical se aștepta să fie ucis pe loc de gărzi. Scopul misiunii sale suicidare era să dea o lovitură spectaculoasă zoroastrismului, principala religie din Imperiul Persan. Episcopul creștin Abdaas a reușit să distrugă templul însă nu și să fie ucis pe loc. Arestat, a fost dus dinaintea regelui Yasdgard I, care se arătase tolerant față de creștinism timp de 20 de ani. Abdaas și adepții săi au dus la schimbarea atitudinii lui Yazdgard I. Au respins propunerea regelui de a reconstrui templul ars, în semn de reconciliere cu comunitățile de altă confesiune din Susa. Refuzul lui Abdaas l-a încredințat pe Yazdgard de faptul că unii creștini din imperiul său nu aveau de gând să se integreze în societatea persană, mai mult, că aceștia profitau de politica sa liberală pentru a-și urmări acțiunile subversive. Cu părere de rău, acesta a autorizat câteva riposte severe: creștinii urmau să fie strânși și executați, iar bisericile lor demolate. În fața unor represalii sistematice din partea persanilor, unii creștini au ales să moară pentru credința lor; alții au fugit dincolo de graniță, căutând refugiu în Imperiul Roman de Răsărit. Persecuțiile lui Yazdgard au fost denunțate la Constantinopol. În anul următor, când acestea au fost intensificate de fiul și succesorul său, Bahram al V-lea, Teodosius a întreprins o dură ripostă militară. Este vorba de un moment important în istoria Imperiului Roman: era prima dată când un împărat declara război în mod clar pentru a-i apăra pe creștini… În urma unui război nedecis, dar soldat cu numeroși morți s-a revenit la situația de dinainte. În anul 422, s-au deschis negocierile și s-a făcut pace. Ambele părți au convenit ca sistemul de fortificații de-a lungul frontierei să rămână așa și au declarat tolerarea reciprocă a creștinilor în Persia și a zoroastriștilor, mult mai puțini la număr, în Imperiul Roman”. Fanatismul religios a făcut încă o dată victime în rândurile oamenilor care judecau cinstit. (Sursa: Christopher Kelly, Attila Hunul – Editura Corint, p. 100)
Condamnat pentru citirea Bibliei!
În Elveția au avut loc două procese ale unor eretici: În anul 1747, în Lucerna catolică și în anul 1753, în Berna reformată.
La Lucerna au fost arestate 100 persoane, ancheta și procesul au durat opt luni. Acuzatul principal, Jacob Schmidlin, un țăran sărac, se făcuse vinovat de dorința de a cunoaște și învățătura reformată, când posedarea unor astfel de cărți era socotită de Biserică (Biserica Catolică n.n.) drept un act criminal. Nici citirea Bibliei în limba maternă nu era admisă decât cu aprobarea Episcopatului. Anchetații au fost supuși torturilor, iar 90 au fost condamnați. Schmidlin, dus la eșafod, extrem de slăbit în urma chinurilor îndurate, a fost executat la 27 mai 1747, prin strangulare, în prezența a mii de spectatori, într-o atmosferă de adevărată sărbătoare populară. (Sursa: Magazin istoric din septembrie 2004)
Tortură în numele credinței
Inițial creștinismul a fost propovăduit ca religie a păcii. Dar, odată cu transformarea creștinismului în religie de stat lucrurile s-au schimbat, biserica creștină a început a prigoni pe cei de altă religie, ba chiar și pe cei numiți eretici, adică se îndepărtau de la dogmele oficiale, singurele permise. S-a creat chiar și o „poliție” care să vegheze la puritatea credinței și să pedepsească abaterea de la dogma ofcială și aceasta a fost Inchiziția. Iată cum proceda aceasta cu cei pe care îi depista a gândi altfel decât le impunea biserica catolică:
Un caz tulburător s-a întâmplat la finele secolului XVI, la Sevilla. Maria de Bohorquez, o tânără nobilă, deosebit de cultă, începuse să citească texte luterane. Era atrasă de principiile religioase expuse acolo. A fost însă reclamată Inchiziției. A fost deajuns pentru a fi condamnată și executată după numeroase torturi și un simulacru de proces. Jane de Bohorquez, sora ei, a fost și ea arestată deși nu avea nici o vină. Tânăra era însărcinată în luna a șasea. Cu toate acestea a fost torturată cumplit și ținută fără nici o dovadă în temniță. Femeia a murit în temnițele inchiziției. A petrecut doar 8 zile alături de prunc. Copilul i-a fost luat, iar Jane a fost din nou torturată și bătută. A murit din cauza loviturilor. Culmea, la scurt timp inchizitorii i-au proclamat nevinovăția.
Un alt caz a avut loc tot în secolul al XVI-lea, în 1590, în Mexic. Familia Carbahal, formată din soții Luis și Francesca și cei opt copii ai lor, majoritatea minori, au fost arestați brusc de Inchiziție, fără nici un fel de motiv. Pentru a putea fi torturați, inchizitorii i-au acuzat de practicarea iudaismului. O acuzație fără nici un fel de dovadă. Atât cei doi soți, cât și copiii lor, au fosta torturați crunt. În urma caznelor, Francesca a cedat și a ajuns să declare că soțul și cei opt copii sunt vinovați. La rândul său, unul dintre fiii lui Luis Carbajal, sub presiunea torturii a fost obligat să mărturisească împotriva fraților și părinților. În 1596, Francesca și cinci dintre copii au fost arși pe rug iar Luis a murit în închisoare înainte de a fi executat. Doar trei copii au reușit să scape de moarte. (Sursa: Lumea, nr. 2 /2020)
Procesele vrăjitoarelor
Procesele vrăjitoarele rămân o pată de neșters pe conștiința religioasă a oamenilor Evului Mediu. Au existat atunci oameni ai bisericii de un fanatism greu de descris. În 1635, dr. Benedikt Carpzov (1595-1666), profesor la Leipzig, fiul și fratele unor reputați juriști ai Saxoniei a publicat o carte, „Practica rerum criminalium”, despre procesele vrăjitoarelor, în care recunoaște că tortura a adus cu sine și multe mărturisiri false, dar a susținut totuși practica unor asemenea metode. Avea să trăiască până la o vârsta venerabilă și să privească înapoi spre viața plină de merite în care citise Biblia de 53 de ori și se împărtășea în fiecare săptămână și contribuise la moartea a peste 20.000 persoane. Era protestant și principalul vânător de vrăjitoare al Europei.
Și în lumea catolică au existat asemenea procese care au dus la pierirea a zeci de mii de oameni, în special femei. Prințul episcop catolic de Bamberg, Johan Georg II Fucs von Dornheim, deținea o casă pentru vrăjitoare special construită, cu o cameră de tortură decorată cu texte biblice. În domnia sa de 10 ani (1623-1633) se spune că ar fi ars 600 de vrăjitoare
În Polonia catolică, consemnarea unui proces de la Kalisz din 1612 detalia procedurile din același an dintr-un proces de vrăjitorie: „Goală, rasă deasupra și dedesupt, unsă cu ulei sfânt, suspendată de tavan pentru ca să nu îl poată invoca pe Diavol în ajutor atingând Pământul, legată de mâini și de picioare, „nu a fost dispusă să recunoască nimic în afară că uneori îi îmbăiază pe oamenii bolnavi cu ierburi. Interogată, spune că este nevinovată, Dumnezeu știe. Arsă cu lumânări, nu spune nimic, doar că ste nevinovată. Coborâtă, spune că este nevinovată în fața atotputernicului Dumnezeu și a Trinității. Reașezată în poziție și arsă din nou cu lumânări strigă. Ah!, Ah! Ah!. Pentru numele lui Dumnezeu, s-a dus într-adevăr cu Dorota și cu soția brutarului…În consecință confesiunile s-au suprapus” (Sursa: Norman Davies, O istorie a Europei, p. 493)
Lumina Sfântă face victime
În urmă cu mai mulți ani un cunoscut politic a adus, în sâmbăta dinaintea Sărbătorii Paștelui, Lumina Sfântă de la Ierusalim din care apoi s-a împărțit în întreaga țară la catedralele ortodoxe. Numai el știe cum a fost lăsat în avion cu lumânarea aprinsă ! Așa au aflat mulți credincioși ortodocși români despre miracolul care se produce la „Biserica Sfântului Mormânt” din Ierusalim în noaptea Învierii, prin care se pogoară în mod miraculos Lumina Sfântă din ceruri și aprinde lumânarea din biserică.
Despre producerea acestui miracol există mărturii scrise încă de la mijlocul secolului al IX-lea. Problema care s-a pus încă de la început a fost aceea a bisericii care are prioritate în „gestionarea” luminii, adică cine o obține primul și apoi o distribuie participanților la noaptea învierii de la Ierusalim. Întâietatea au revendicat-o ortodocșii, ca fiind cei mai vechi, dar și catolicii, pentru că erau mai „universali”, apoi veneau cu pretenții și armenii care aveau cea mai veche biserică oficială etc. De atunci și până astăzi au avut loc numeroase incidente pe această temă, soldate chiar și cu morți și răniți, preoții și călugării de la Sfântul Mormânt întinând astfel porunca iubirii creștine propovăduită de Isus Hristos.
Iată în cele ce urmează câteva dintre întâmplările tragice petrecute de-a lungul secolelor:
Paștele ortodox din 3 mai 1834 a fost prezidat de Ibrahim, fiul lui Mehmet Ali, viceregele Egiptului, care trebuia să mențină ordinea în Biserica Sfântului Mormânt. În acea zi, dis-de-dimineață, Ibrahim a intrat în biserică pentru a fi martor la Lumina Sfântă, dar mulțimea era atât de numeroasă, încât gărzile au croit drum cu paturile muschetelor și cu bicele, în timp ce trei călugări cântau nebunește la vioară, iar femeile au început să se tânguiască, scoțând niște sunete stridente foarte ciudate.
Ibrahim s-a așezat. Întunericul s-a așternut. Patriarhul ortodox, într-o procesiune magnifică, a intrat în edicul. Mulțimea aștepta scânteia divină. Robert Curzon, călător englez, a văzut întâi scăpărarea, apoi flacăra Miracolului care a fost înmânată pelerinului care plătise suma cea mai mare pentru această cinste, dar o încăierare furioasă a izbucnit pentru foc. Pelerinii au căzut la podea în leșinuri extatice. Un fum orbitor a umplut biserica; trei pelerini și-au găsit moartea căzând de la galeriile superioare. O bătrână armeancă a murit în strana ei. Ibrahim a încercat să iasă din biserică, dar nu se putea mișca. Gărzile lui, încercând să-i deschidă calea lovind mulțimea, au stârnit haosul. Când Curzon a ajuns la locul în care a stat Fecioara Maria în timpul crucificării, a simțit că lespezile de piatră de sub tălpile lui se înmuiaseră. „De fapt călcam pe un morman de corpuri omenești. Toți erau morți. Mulți dintre ei se înegriseră de-a dreptul ca urmare a sufocării, iar alții erau plini de sânge, de bucăți de creier și măruntaie împrăștiate, fiind călcați în picioare de mulțime. Soldații au ucis cu baionetele mai mulți nenorociți care leșinaseră, iar pereții erau împroșcați cu sânge și resturi de la oamenii doborâți ca niște boi la Abator”.
O altă întâmplare de acest gen a avut loc în 1911 când celebrul călugăr rus Rasputin se afla la Ierusalim. Punctul culminant al sărbătorii Paștelui a fost, ca de obicei, „Lumina Sfântă”: Când flacăra a apărut ortodocșii exaltați și-au vârât mănunchiuri întregi de lumânări aprinse în sân, țipând de bucurie, în extaz. Cântau de parcă erau sub influența unui drog extraordinar, intonând un singur strigăt călăuzitor: KYRIE ELEISON – Hristos a înviat ”!. Dar nu a lipsit călcarea în picioare obișnuită, gloata trebuind să fie dispersată cu lovituri date cu cravașa și cu patul puștii.
Nici administrația britanică a Ierusalimului nu a fost lipsită de astfel de evenimente. În 20 aprilie 1920, în timp ce britanicii încercau să mențină ordinea în cadrul slujbei pentru Lumina Sfântă, un sirian a mutat un scaun aparținând copților, dar apoi s-a dezlănțuit iadul, iar ușile bisericii au luat foc în iureșul încăierării. În momentul în care un oficial britanic ieșea din Biserica Sfântului Mormânt, o fetiță arabă a căzut de la o fereastră din apropiere lovită de un glonte rătăcit.
Și acum iată două întâmplări din timpul nostru când, deși presupunem că lumea s-a mai înțelepțit, vechile practici violent mistice s-au menținut acolo la locurile sfinte, aflate de astă dată sub protecția Israelului: În septembrie 2004, de Înălțarea Sfintei Cruci, patriarhul grec Ireneos i-a rugat pe franciscani să închidă ușa capelei Epifaniei. Când aceștia au refuzat, el și-a trimis gărzile de corp și preoții împotriva romano-catolicilor. Poliția israeliană a intervenit, dar a fost atacată de preoți, care, ca adversari, sunt adesea la fel de aprigi ca aruncătorii de pietre palestinieni. La Lumina Sfântă din 2005, o bătaie cu pumnii s-a iscat când ierarhul superior al armenilor era cât pe ce să iasă cu lumina înaintea creștin-ortodocșilor. Patriarhul pugilist Ireneos a fost în cele din urmă destituit pentru că a vândut hotelul Imperial de la Poarta Jaffa coloniștilor israelieni!
Creștini masacrați de iudaici
Fanatism au născut toate religiile și creștinii la rândul lor au suferit din partea musulmanilor, budiștilor, animiștilor etc. Dar, iată un caz puțin cunoscut, în care un rege iudaic de religie i-a persecutat pe creștini, masacrându-i și obligându-i să tracă la religia lui. Suveranul din Himyar (Yemenul de astăzi) îi scrie unui prinț arab la 30 ianuarie 1524 cum a reușit să elimine creștinismul din regatul său. Încă de la urcarea pe tron i-a masacrat pe etiopienii creștini instalați în capitala Zahar, transformându-le biserica în sinagogă. Ulterior a plecat cu o armată de 120 mii de oameni spre Nadjran, marea oază din nordul regatului. După un lung asediu, i-a obligat pe locuitori să capituleze, promițându-le că le va cruța viața. Dar nu și-a respectat cuvântul. A arestat notabilitățile, le-a confiscat bunurile și a ars osemintele episcopului decedat. A dat foc bisericii cu preoți cu tot.
Eșuând în tentativele sale de a-i converti pe locuitori la iudaism a poruncit să fie omorâți, mai întâi bărbații apoi femeile. Este pomenit cazul unei femei, frumoasă și bogată, căreia i s-a oferit un răgaz de gândire. În cea de a treia zi, ea a ieșit în piața mare, împreună cu fiicele ei, gătită ca pentru nuntă, și a cerut supliciul suprem. Insultat de una dintre fiice, regele a poruncit să fie stragulate, să i se toarne mamei pe gât sângele lor, apoi să fie și ea ucisă. La sfatul marilor preoți, regele din Himyar i-a iertat pe ceilalți copii, pentru a fi crescuți în religia iudaică. (Sursa: Magazin istoric, din octombrie 1997, p 89)
Păgânii dați pradă câinilor
Eruditul umanist, călugăr dominican, episcop și cronicar Bartolome de Las Casas, marele apărător al amerindienilor insista asupra atrocităților săvârșite de conchistadori:
„Creștinii puneau rămășag cine va reuși să taie un om în două, să-i reteze capul sau să-i scoată măruntaiele cu o singură lovitură de spadă. Apucând pruncii de picioare ei îi smulgeau de la pieptul mamelor și le spărgeau capetele izbindu-i de pietre sau aruncau mamele cu pruncii în râu… Ridicau șiruri de spânzurători în așa fel încât picioarele spânzuraților abia să atingă pământul și spânzurând câte 13 indieni pe fiecare, aprindeau focuri și îi ardeau de vii, spre gloria și slava Mântuitorului nostru și a celor 12 apostoli. Pe unii îi înfășurau în paie uscate pe care le legau de trup, iar apoi le dădeau foc… Dresau niște câini fioroși care când vedeau un indian îl sfâșiau în bucăți într-o clipită. Și fiindcă uneori indienii ucideau câte un creștin, pentru un creștin omorât de indieni creștinii omorau o sută de indieni … În regatul Yucatan aflându-se un spaniol cu câinii săi la vânătoare de iepuri și neîntâlnind vânat i se păru că dulăilor li se făcuse foame; luă un copil din brațele mamei și cu un pumnal îi tăie în bucăți brațele și picioarele dând fiecărui câine porția sa de mâncare, după care trupul copilului îl aruncă să fie mâncat de toată haita. (Sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, p. 329)
Arși în numele Domnului
Papa Inocențiu al III-lea a dezlănțuit „cruciada împotriva albignzilor”, contra catarilor din Languedoc (sud-vestul Franței de astăzi). În timpul expediției militare a cavalerilor lui Christos s-au înfăptuit numeroase crime în numele Domnului. În iulie 1209 în urma refuzului cetățenilor din Beziers de a-i preda pe presupușii eretici din mijlocul lor, Arnaud Amalric, legatul papal care îi conducea pe cruciați l-a informat pe Inocențiu al III-lea că răzbunarea divină s-a dezlănțuit miraculos împotriva orașului: „Oamenii noștri nu au cruțat pe nimeni, indiferent de rang, sex, și vârstă și au trecut prin sabie cam 20.000 de oameni (Probabil cifră exagerată). Când un cruciat l-a întrebat în timpul masacrului cum să-i distingă pe eretici de catolicii devotați, Arnaud a răspuns, conform unui autor cistercian de mai târziu: „Omoară-i pe toți! Cu siguranță Domnul îi va recunoaște pe ai lui”.
Puțin mai târziu, în 12 noiembrie, după ce cruciații au capturat orașul Lavaur, 400 de presupuși catari au fost arși pe un imens rug funerar construit pe o pajiște – probabil cea mai mare ardere în masă a ereticilor din evul mediu și probabil din toată istoria. (Sursa:CristopherAndrew, Lumea secretă, p. 133)
Războiul cârnaților
Europa de Vest a fost în Evul Mediu dominată de credința catolică ce își avea centrul de referință la Vatican, în Italia, unde papa era infailibil în materie de credință. Biserica catolică adiministra nu numai credința, respectiv ritualurile, ci și viața de zi cu zi a credincioșilor având putere juridică în cazul încălcării regulilor.
Iată însă că puterea bisericii, respectiv a înalților prelați, a fost pusă sub o aspră critică de către reformatorul Martin Luther, care în 1517 a afișat pe ușa catedralei din Wittenberg cele 95 de teze prin care denunța traficul de indulgențe și contesta multe din prerogativele bisericii. În acea vreme Biblia a început a fi tradusă în limba poporului și prin urmare era citită de un număr tot mai mare de oameni. În Elveția cel mai asidu propovăitor al curentului religios protestant, născut sub influența ideilor lui Luter, a fost Ulrich Zwinggli, care a mers chiar mai departe cu reforma reliogioasă. Pe fondul disputelor între adepții noilor idei și biserica oficială catolică se va desfășura și un război al cărnațior. În 22 martie 1522, în plin post catolic, când era interzisă cu desăvârșire consumarea produselor din carne, Christoph Froschauer (1490-1564), patron al unei tipografii, oferă un prânz cu produse afumate din carne, respectiv cârnați, lucrătorilor săi, care le consumă cu mare plăcere. Era un gest care atacă frontal biserica catolică. La petrecerea cu cârnați a participat și Zwingli, recent convertit la protestantism. Dar prânzul cu cârnați nu va rămâne fără urmări, spiritele se înfierbântă și episcopul de Konstanz îl arestează pe Froschauer. Zwingli publică o predică în apărarea libertății religioase și spune că oamenii vor decide singuri ce mănâncă și ce nu în timpul posturilor. Disputa ajunge în cele din urmă la infruntare armată. Prima înfruntare armată se încheie într-o deplină fraternitate, soldații ajung să cânte și să bea împreună la Kappel. Dar, în 11 octombrie 1531 vreo 2000 de locuitori ai Zurichului stau din nou față în față la Kapel cu o armată catolică net superioară, de vreo 8000 de oameni. În lupta care urmează armata Zurichului cedează după numai 15 minute, iar 500 de locuitori din oraș își pierd viața, între morți fiind și Ulrich Zwingli. Reformatorul în vârstă de 47 ani este rănit în prima fază a bătăliei. Pe urmă este luat prizonier iar câțiva soldații catolici îl întreabă dacă vrea să se spovedească, el face semn că nu și atunci unul dintr ei îi împlântă sabia în inimă, rostind cuvintele: „Mori atunci, eretic încăpățânat”. Apoi cadavrul este ciopârțit și dat pradă focului. (Sursa: Magazin istoric, iulie 2024)
Moartea amărâților!
Contrastul dintre bogați și săraci era unul extrem în Austria secolului al XVIII-lea. În timpul primei sale vizite la Praga, din 1781, când a șasea parte din populația orașului murise de foame, împăratul Iosif al II-lea fusese șocat. „Cât de rușinoase sunt cazurile petrecute în timpul foametei de anul acesta. Oamenii chiar au murit și și-au primit ultima împărtășanie în stradă (….) În acest oraș unde există un arhiepiscop bogat, o mare catedrală, atâtea abații și trei palate iezuite … nu există nici un caz dovedit în care oricare din aceștia să fi luat înăuntru pe vreunul dintre amărâții întinși în fața ușilor lor.
Documentate de Ioan Tuleu
Citește și: de același autor: [ISTORIE] Problema Kosovo
