Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice (4)
Lagărul de la Odesa: Talentul la cântat l-a ajutat pe Onofrei
În 10 septembrie 1944, după eliberarea Odesei, sovieticii au înființat în orașul de la Marea Neagră un mare lagăr de prizonieri pentru a repune în funcțiune portul și depozitele existente acolo, necesare ofensivei spre sud-vestul Europei. Între primii români internați a fost soldatul fruntaș Ioan Onofrei, din Regimentul 5 Artilerie Tecuci, luat prizonier în timp ce se afla în retragere spre Odesa, în primăvara lui 1944. După triere el a rămas în lagăr în Odesa:
«Lagărul a fost organizat într-un siloz din portul Odesa. În total eram cam 800 de prizonieri. Am dormit pe jos până s-au făcut paturi suprapuse, în care te urcai pe o scară și care nu erau atât de înalte încât să poți sta în șezut. Câteva zile s-a făcut despăducherea, după care s-au băgat toate hainele la etuvă. În lagăr am fost repartizat la diferite munci, iar meseriașii la diferite ateliere. Unii au fost repartizați la bucătărie pentru curățatul zarzavaturilor. Aici am avut mare noroc, aveam o voce foarte frumoasă și cântam melodii populare românești, cât și melodii de muzică ușoară. Când venea în control la bucătărie, comandantul lagărului (căpitan Cikalov) și mă auzea cântând se oprea să mă asculte. Vorbea puțin românește, mă punea să-i cânt, dacă știu, melodia „La Crimeea peste mare”.»
Talentul la cântat i-a priit mult soldatului Ioan Onofrei pentru că împreună cu alți români muzicanți au format un taraf care cânta la petreceri și la comandamentul lagărului, fiind scutit de alte munci. Mai târziu el și alți 500 s-au înscris voluntari în Divizia „Horia, Cloșca și Crișan”.
Foamea cronică, păduchii și dezinteria erau la ele acasă
Lagărul de la Odesa a crescut treptat, pe măsură ce erau aduși prizonierii de pe frontul din Moldova, astfel că la 1 decembrie 1944 existau acolo 11.111 prizonieri. Existau 9 secții. Se recunoaștea că rata înaltă a mortalității era cauzată de: Traiul lipsit de confort, aglomerație, lipsa paturilor suprapuse, a luminii, a ventilației, a căldurii, a apei fierbinți; cantitățile insuficiente de hrană și efecte, dezorganizarea în pregătirea și distribuirea hranei, dezorganizarea în activitatea de tratament medicamentos, folosirea incorectă în muncă a prizonierilor.
Teofil Misievici, luat prizonier după 23 august 1944, a fost internat la Odesa „în niște hurdughii, foste antrepozite în care viermuiau zi și noapte ca în iad făpturi pe care cu greu le puteai numi oameni. Foamea cronică, păduchii și dezinteria erau aici la ele acasă. Într-o seară înainte de a ni se împărți pâinea și ciorba ni s-a dat câte doi peștișori cu sare multă pe ei. Dacă ai fi pus unul după altul în lungime făceau cât un creion. Cei mai mulți i-am mâncat așa goi, nerăbdători, mestecându-i îndelung. Sarea te făcea să salivezi abundent”.
În lagărul de la Odesa românii au avut prilejul de a se înfrupta cu boabe de cacao prăjite venite de la americani, însușite pe furiș din sacii pe care îi descărcau în portul Odesei, și, care, au constatat ei, fac bine la boala dezinteriei. Într-o altă zi s-a întâmplat episodul cu sfecla. Misievici și încă doi camarazi au fost aleși să decolmateze un șanț din port.
„Patronul” ne-a dus în port și ne-a dat în paza unei tinere cu arma la umăr. Ne-a dat lopeți și ne-a pus pus să curățăm fundul unui șanț îngust, care se mâlise. Nu era muncă grea și femeia santinelă nu ne zorea. Când și când ne opream și trăgeam cu ochii roată să găsim ceva de șparlit. La câțiva metri se ridica cogeamite grămada de sfeclă roșie, învelită numai pe la poale cu foi de prelată. Legumă crudă, dulce, vitamine, sănătate, ce mai. Ținea și de foame și de sete. Cel mai îndrăzneț s-a pornit s-o vrăjească pe santinelă. Femeia o rupea bine românește. Era îmbrăcată civil, cu o pufoaică vătuită, cu pâslari și galoși în picioare. Până la urmă i s-a înmuiat inima și l-a lăsat să încerce. I-a atras atenția să nu-l vadă soldatul cu arma la umăr, care dădea plictisit roată grămezii. Omul nostru a manglit la repezeală două sfecle și a sărit în șanț”.
Dar camaradul nu a binevoit să împartă „prada” așa că Misievici a încercat și el, cu sprijinul femeii, dar a dat de santinelă.
„N-am apucat să bag mâna sub prelată și am auzit zbieretul soldatului în spatele meu. Am rămas statuie. Santinela s-a repezit la mine să mă lovească cu patul armei, împingându-mă spre șanțul nostru. În momentul acela niște femei soldat au strigat la santinelă. Văzuseră scena. Erau vreo șapte-opt; care spălau, care mestecau într-o tigaie pe foc. Două-trei au venit spre noi cădelnițându-l pe soldat „că ce-o face pe eroul, să lase pușca jos, că …” S-au mai apropiat și altele certându-l. Împresurat de femei acesta rămăsese descumpănit. A întărit corul și santinela noastră, care m-a scos din mijlocul grupului, spunându-mi să intru în șanț. Femeile au rămas să-l judece pe soldat. La câtva timp, femeile acelea au început să-mi aducă daruri. Se apropiau de malul, șanțului, îmi întindeau pâine, iar una mi-a dat o punguță cu mahorcă”.
Nu este prea mult de comentat la o astfel de scenă, doar faptul că între populația civilă, care nu a luptat pe front, și militarii sovietici era o diferență foarte mare în comportament.
La lucru pentru armata sovietică
Lagărele din Siberia de Vest funcționau la sfârșitul războiului mai ales ca lagăre de muncă pe lângă marile centre industriale unde au fost transportate uzinele din Europa. Între cele mai importante erau cele de lângă orașul Celeabinsk. Acolo funcționau uzinele de tancuri T 34 și cele de lansatoare de rachete „Katiușa”. În Lagărul nr 68 de la Potanino erau internate, la 1 martie 1945, 2392 persoane, iar în Lagărul 102 de la Celeabinsk 5004 persoane.
Toader Agoroae (Regimentul 7 Vânători), a fost trimis și el la Celeabinsk, iar primul lucru de care își amintea erau anchetele și interogatoriile pe care le făcea lunar N.K.V.D-ul în rândul prizonierilor. Dar principala activitate a lui Agoroae era totuși lucrul pentru mașina e război sovietică:
„În primăvara anului 1945 am fost trimiși la lucru la fabrica de tractoare, unde ne-am specializat pentru executarea anumitor piese. Eu am lucrat la blocul motor (baia de ulei), pe banda care realiza motoarele de tractor. Rușii ne spuneau că ar trebui să lucrăm bine pentru că ne vor da drumul acasă, dar numai după cinci ani, deoarece aveam de plătit datoriile de război ale României către Uniunea Sovietică. Pentru că am îndeplinit zilnic câte o normă și jumătate ni s-a calculat câte un an și jumătate pe an și astfel am reușit să scăpăm mai repede de 5 ani. La data de de 24 decembrie 1948 am venit acasă.
În lagăr am avut commandant o rusoaică cu gradul de locotenent care se purta, în general, destul de omenește. Mai rău era comandantul din partea românilor, unul Stratanovici, care ne scotea la lucru și pe ger de -30-40 de grade. La fabrica de tractoare șefii erau ruși și ne tratau mai bine, mai ales când depășeam normele. Necazuri mari au fost mai ales în iarna anului 1944/1945 când mureau foarte mulți din cauza epidemiilor. Morții erau transportați cu furgonetele și îngropați cu buldozerele în șanțul de la marginea lagărului, fără cruci sau alt semn. Din cei peste 5000 de oameni care am fost internați la început în lagăr, am mai rămas aproximativ 2500 care au plecat acasă. Într-o perioadă am dus-o foarte greu cu mâncarea, din această cauză mulți căutau prin containerele cu resturi alimentare de la blocuri, pentru a găsi ceva de mâncare, fapt care a determinat multe îmbolnăviri și decese”.
Hainele înghețau pe prizonieri
Mihai Popovici (sergent major, Regimentul 13 Dorobanți), a ajuns, la trei săptămâni de la plecarea de la lagărul de tranzit de lângă Tambov, la Celeabinsk unde, pentru început, a făcut 15 zile de crantină.
„Lagărul era organizat cu dormitoare în barăci, cu paturi din scânduri, cu bune condiții de odihnă, dispunea de săli de mese și de băi, tot în barăci. Ne-am organizat pe echipe și brigăzi de lucru, eu păstrându-mi aproape intactă grupa formată la Tambov. Am lucrat la construirea unei mari uzine de armament, situată pe înălțimile de la est de Munții Urali. În acest lagăr viața noastră de prizonieri s-a îmbunătățit mult față de perioada anterioară. După o perioadă de trei săptămâni, grupa pe care o conduceam a fost citată pe ordin de zi pe lagăr pentru rezultatele obținute. Drept recompensă am primit rații suplimenare de hrană, precum și saltele și perne de mai bună calitate”.
Prizonierul Tomovici Simion, (Sergent t.r. comandant de pluton în Regimentul 9 Dorobanți, Divizia 5 Infanterie), a fost luat prizonier în 20 august 1944 și după ce a suferit precum mulți alții pe drumul spre lagărul de la Bălți a fost trimis către Siberia. După circa o lună de mers cu vagoanele a trecut Uralii și a ajuns în orașul Neviansk Siberia. În lagăr a lucrat într-o fabrică de proiectile Katiușa –
„unde eram siliți să ne încadrăm într-un ritm alert, fără nici o pauză, iar noaptea eram sculați și, în cămașă și indispensabili, eram duși la anchetă de către NKVD și ținuți ore întregi, amenințați de către ofițerul rus care vorbea românește că ne împușcă dacă nu spunem tot ce știm; în tot acest timp stătea cu pistolul pe masă. Noaptea hărțuiți, ziua muncă, hrană sub orice critică, viața ajunsese un iad pentru noi…
Din mina de plumb și aramă, la o adâncime de 200 de metri, ieșeam cu hainele ude și până ajungeam la lagăr (2-3 km) înghețau pe noi, se făceau scoarță, iar alte haine nu aveam să ne schimbăm. Noaptea le așezam sub noi, pentru a le usca cât de cât cu trupurile noastre. În baraca în care eram cazați peste 100 oameni cu paturi supraetajate, se găseau două sobe în care făceam focul cu resturi de lemn aduse de noi de la mina unde lucram.
Când ajungeam de la muncă, în lagăr ne aștepta o supă din frunze de varză verde care avea un gust amar și un polonic de gulii fierte, zis cașa. Pâinea era de 2000 de grame pe zi de suflet, era făcută din toate resturile și dacă o strângeai în mână curgea apă. Înfometați umblam pe la gunoaie unde se aruncau resturile de la cantina civililor, ăsta era un caz fericit. În timpul primăverii culegeam urzici, le frământam în mâini și le puneam în ciorbă la masă dar pe furiș, fiindcă nu ne dădeau voie… Cu această alimentație, cu munci grele, o dată pe lună venea comisia și ne tria pe categorii: I-a și a II-a, cei mai slăbiți pe care atârna pielea, rămâneau în lagăr la curățat cartofi și primeau supliment ciorbă. Moartea făcea ravagii printre noi, dar cel mai mult mureau nemții”.
Se dormea pe dușumeaua goală
Caporalul Gheorghe T. Basaliga, (Regimentul 29 artilerie Bălți, Divizia 14 Infanterie) a fost luat prizonier după 23 august și mai târziu a fost transportat în Lagărul nr 13 de la Sotova:
„Când ne-am dat jos din vagon eram atât de slăbiți încât nu mai putam merge singuri și ne-am prins de mâini câte cinci pentru a ajunge în Lagărul 13 situat la Sotova, unde am stat doi ani și patru luni și jumătate. În interiorul lagărului era o fântână cu cumpănă. Când am scăpat la apă, fiecare prizonier bea până când nu se mai scula de jos. Am fost introduși într-un dormitor care era fără paturi și fără saltele și trebuia să dormim pe dușumeaua goală. Cum eram nebărbieriți și netunși de mult, arătam ca niște călugări. Astfel s-au creat toate condițiile pentru apariția păduchilor care au intrat și în sprâncenele ochilor. Îi culegeam cu mâinile de peste tot pe unde apăreau. După câteva zile de carantină am fost duși la o baie din apropierea lagărului unde am făcut deparazitarea și am dat hainele la etuvă. La căderea serii am ajuns în lagăr unde ne-am culcat și am ajuns bine până a doua zi când sună toaca pentru masă. Din cauza apei pe care am băut-o primele zile la fântâna din lagăr, mulți prizonieri au făcut dizenterie Din conducerea lagărului nu se ocupa nimeni de soarta noastră. Dacă aveai noroc reușeai să scapi cu zile. În lagăr erau oameni de toate naționalitățile: germani, unguri, români, polonezi etc. Cei care se îmbolnăveau erau izolați într-o cameră fără paturi, perne și numai cu paie pe dușumele. După apariția tifosului exantematic, numărul morților a crescut la 50-60 pe zi. Morții erau aruncați într-o cameră izolată și apoi aruncați câte 20-30 în gropile făcute de către prizonierii rămași în viață. La groapă morții erau tansportați cu căruțele trase de prizonieri cu sârme. Gropile nu erau acoperite cu pământ pentru că era înghețat și nu aveam mijloace de săpat. Când s-a dezghețat, în primăvară, nu se mai putea apropia nimeni din cauza mirosului pestilențial. Din 1945 înhumarea morților se făcea în gropi separate pentru fiecare prizonier și se punea o tăbliță la capul mortului”.
Cine nu respecta ordinul era împușcat pe loc
Unii prizonieri lucrau în construcții, alții la mina de cărbuni, câte 8 ore pe zi, pe trei schimburi iar minerii lucrau și duminica. Mâncarea era compusă din pește sărat. Uneori primeau și cașa (crupe fierte). Lucrătorii din mină primeau câte 600 grame de pâine pe zi. „La lucru mergeam încolonați și cu santinele rusești. Nu aveam voie să ne deplasăm în stânga sau în dreapta. Cine nu respecta ordinul era împușcat pe loc. Cei care depășeau normele erau plătiți cu ruble pentru realizările respective. Și hrana era mai bună pentru cei care lucrau la mină” mărturisea unul dintre prizonieri.
Românii au făcut prizonierat în aproape toate regiunile URSS, acolo unde era foarte mare nevoie de mână de lucru. Ion Șt. Popa, din Regimentul 11 Dorobanți, a fost dus în lagăr la aproape trei săptămâni după ce la 23 august românii au întors armele. A ajuns la Briansk, oraș aflat la circa 300 km sud vest de Moscova, puternic afectat de luptele ce s-au desfășurat acolo. Prizonierii lucrau la o fabrică de sticlă. Acolo erau mulți nemți, care și conduceau lagărul din interior. Sigur, problemele erau aceleași ca pretutindeni. Am desprins însă din relatările sale una mai inedită. El trebuia să aducă în lagăr, cu sania trasă de șase nemți, pâine de la o brutărie din oraș, unde a avut într-o bună zi următoarea convorbire cu gestionarul:
« „Măi, voi o să veniți și la primăvară?” „Păi de la dumneavoastră luăm pâinea” – că înțelegeam de acum rusește. „Ei uite, eu am de arat aicea grădina asta”. (era un fel de loc nisipos foarte bun). „Aveți plug?” „Da, am plug”. „Dar cotigă aveți?! „N-avem”. „Las că pun eu”. Am făcut și am pus niște lemne. Șase nemți trăgeau, de nu puteam să mă țin de ei, cu pieptul, cum trăgeau la plug. Ne-a dat câte două pâini la plecare de fiecare, plus rația pe care o aduceam de obicei” .»
În lagărele din Crimeea s-a murit din lipsa apei!
Peninsula Crimeea a cunoscut distrugeri enorme în timpul campaniilor militare de cucerire a ei de armatele germano-române și în cele de eliberare întreprinsă de Armata Roșie. Numeroși pizonieri români luați în primăvara lui 1944 nici nu au mai părăsit peninsula, ci au rămas acolo pentru a participa la reconstrucția infrastructurii. Printre aceștia se afla și plutonierul Ilie Gaiță, încadrat atunci în Divizia 19 Infanterie.
„Şi m-o dus unde erau deja peste 2000 de prizonieri, ofiţeri şi trupă. Unii dezbrăcaţi, alţii descălţaţi, nemâncați, nebăuți, marş zi şi noapte. Acolo, în Crimeea, spre deosebire de prizonieriii de la Stalingrad, care au mâncat curelele de la pantaloni şi căciulile şi au murit, noi prizonierii din primăvara lui ’44 am mâncat iarbă. Soldaţi care au mâncat un fel de ceapa ciorii, otrăvitoare, a doua zi au urinat roşu şi mureau pe marginea şanţului. Apă deloc, în schimb erau gropi cu apă verde şi acolo băgam capetele să ne potolim setea. Foamea şi setea. Cine a mâncat şi a băut a murit. Coji de mare, oase de peşte de la cap, afumate, le sugeau dar li se umfla gura. Mulţi au ajuns în lagăr, dar unii au murit pe parcurs. Am văzut un soldat care s-a dus la o fântână cu cumpănă, cu ciutura pe marginea ghizdului şi şi-a băgat mâinile să bea apă, dar o venit un rus, de vreo 17 ani, şi l-a lovit de i-a spart mâinile. Era soldat german.¬
Dar nu a stat prea mult liniștit în lagăr Ilie Gaiță până când a încercat o evadare, fiind însă prins după circa 21 de zile. După mai multe peripeții prin alte lagăre și pedeapsa de rigoare se reîntoarce în Crimeea, la Sevastopol, unde va lucra circa 7 luni de zile într-o tipografie.
„Ne mânau rușii bătându-ne cu zbiciul pe spate”
Crăciun Pantea, din Mocrea-Arad a stat foarte mult în Crimeea, din aprilie 1944 până în 1948, fiindcă era de la trupele de jandarmi și suspectat astfel de crime de război.
«Pe noi prizonierii ne-au pus la astupat tranşeele şi dărâmat cazematele şi trebuia să adunăm cadavrele. Am fost la Sevastopol, la Simferopol, la Kerci şi Inkerman. Până în Caucaz am ajuns să reparăm ce am stricat tot noi. Vai şi amar o fost. Crimeea îi mare cât România şi acolo erau şi tătari şi ruşi, iar în Caucaz am întâlnit cazaci. Ne mânau ruşii bătându-ne cu zbiciul pe spate. Pe unul din Micălaca (cartier de la marginea Aradului n.n.) l-or bătut aşa de tare că nu o mai rămas întreg la minte. Io am ajuns să am doar 40 de kilograme. Jandarmii eram la urmă la cazanul cu mâncare, dar spuneam: „Lasă că la urmă, pe fundul cazanului ciorba-i mai groasă”. S-o mai întâmplat că o murit un viţel, curentat, şi atunci am avut mâncare mai bună. Într-o noapte, ne-o verificat o comisie de cinci ruşi să vadă în ce stare suntem. Erau putrede hainele pe noi şi izmenele, toate or putrezit, numa cu haina am rămas. Şi ne-or dezbrăcat până la piele iar prietenul meu Burlacu le-o zis: „Tovarăşi, numa când eram copil de doi ani am mai umblat în halul ăsta. Iară ei râdeau de noi. Odată, am fost duşi cu 12 maşini pe un viscol cumplit până când s-or împotmolit maşinile. Am văzut cum o santinelă o picat jos din maşină. Atunci am pornit pe jos, spre lagăr, cu santinelele tot bătându-ne. Mergeam cu spatele înainte, iar santinelele cu faţa. Şi tot ni se lipea zăpada de obraji! De la zăpadă mi s-a tras şi cu ochii, că mi-au îngheţat de n-am mai văzut bine. Nu, nu ne era frig în lagăr pentru că băgam stânjeni de lemne pe sobă. Când veneam de la lucru aduceam fiecare în braţ câte o legătură de lemne din ce găseam acolo pe şantier şi aşa se încălzea de puteam dormi goi.»
Considerații generale
Munca prionierilor români, germani, unguri, italieni și de alte naționalități a contat foarte mult la refacerea infrastructurii și economiei sovietice. Condițiile de lucru la început, anii 42-43, au fost infernal de grele, dar în următorii ani, conștientizând mai mult necesitatea unei forțe de muncă în stare să realizeze obiectivele stabilite și îmbunătățindu-se condițiile de viață din URSS, încet, încet viața din lagăre a devenit suportabilă. La aceasta a contribuit și sufletul slav, milos, care a adus într-o oarecare măsură alinare suferințele celor lipsiți de libertate. Am mai remarcat că soldații provenind din mediul sătesc, cei obișnuiți cu munca grea, au trecut mai ușor peste necazuri, recunoscând chiar că în unele situații civilii ruși o duceau mai greu decât prizonierii.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
