Când am auzit ieri de dispariția criticului literar Alex. Ștefănescu, am încercat să-mi amintesc care a fost ultima lui carte pe care am citit-o. Cred că e vorba de volumul cu titlul pesimist-premonitoriu: Texte care n-au folosit la nimic (Editura Allfa, 2014). După publicarea monumentalei Istorii a literaturii române contemporane (1941-2000) talentatul și vigurosul critic literar a început să publice – în tonul epocii și în sensul cerințelor pieței de carte – jurnale, chiar Jurnal secret, și să realizeze pentru Realitatea TV emisiunea „Un metru cub de cultură”, apoi emisiunea „Iluminatul public” (consacrată celor mai bune cărți apărute după 1989) și la TVR Cultural: „Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” (distinsă cu Premiul APTR pentru emisiuni culturale în anul 2008).
A avut apoi curajul singular să publice un volum despre 250 de cărți proaste, Cum te poți rata ca scriitor, în 2009. După succesul cu volumul din viața scriitorilor, Bărbat adormit în fotoliu (2010), în aceste Texte care n-au folosit la nimic făcea o selecție a articolelor polemice și satirice, dar și a fragmentelor de jurnal politic din perioada tranziției:
„Doamne, ce-am mai scris în acești aproape douăzeci și cinci de ani de după 1989! Mi-am folosit inteligența, talentul, pregătirea intelectuală, umorul (în măsura în care le am) pentru a contribui la schimbarea în bine a țării mele, care, după ce se deșteptase din somnul cel de moarte în care-o adânciseră barbarii de tirani, zăcea nemișcată și se lăsa invadată − ca un pom de omidele păroase − de barbarii de tirani recondiționați și reorganizați. Așa cum un copil aflat în autobuz, cu mâinile pe spătarul din față, are impresia că el execută virajele sau, apăsând cu piciorul pe podea, crede în mod naiv că el face ca autobuzul să meargă mai repede, și eu, orbit de entuziasm și recăzut în infantilism, aveam impresia că schimb ceva în țara mea. N-am schimbat nimic, nimic, nimic.”
Revederea textelor i-a prilejuit emoții care au mers de la sublim la grotesc.
Dotat cu ironie, luciditate și spirit critic, cu autoironie și simț al ridicolului, criticul virează spre publicistică și povestire. Aplecându-se spre problemele reale ale cotidianului, Alex. Ștefănescu realizează o adevărată panoramă socială și politică a tranziției, împărțită în trei capitole: Gheața din calorifere și gheața din whisky, Îmbogățiții n-au nevoie de cuvinte și Impozitul pe impozit. Criticul atacă inechitățile, protestează împotriva abuzurilor, constată degradarea vieții sociale și denunță derapajele ideologice și culturale. Analizează textele detractorilor și își privește cu scepticism condiția de scriitor. Și deplânge faptul că nu suntem capabili să recucerim interesul pentru literatură și să ne formăm un public:
„Am fost privit de mulți scriitori ca un inamic public atunci când am scris – cu zece-doisprezece ani în urmă – că a face literatură înseamnă a practica o profesie și nu a intra în comunicare cu transcendența sau a îndeplini o misiune profetică. Valul de indignare a fost și mai mare atunci când am revenit și am afirmat că valoarea literară este o valoare de întrebuințare, că orice text, departe de a fi «nemuritor», are, ca orice produs utilizabil, un termen de garanție – care poate fi, e adevărat, de doi ani, dar și de două mii de ani – și că biografia scriitorilor nu ne interesează în aprecierea operei lor, așa cum nu ne interesează fidelitatea conjugală a unui croitor atunci când încercăm, în fața oglinzii, costumul făcut de el. Eu consider și azi că am avut o atitudine revendicativă (și nu am făcut un pas înapoi în apărarea condiției de scriitor) atunci când am susținut că scrisul este o profesie. Revendicativă nu numai față de autoritățile comuniste, ci și față de mentalitatea omului comun, care îl privește pe scriitor ca pe o persoană fără meserie, ca pe un ins care își improvizează existența în funcție de momentele sale de inspirație. Nu m-a indus niciodată în eroare faptul că multiubitul om comun trece uneori de la desconsiderarea la zeificarea scriitorului (ceea ce este, până la urmă, cam același lucru, pentru că nici „scârța-scârța pe hârtie” și nici zeul nu primesc recompense bănești!). Profesia reprezintă, după părerea mea, suprema formă de consacrare a unei îndeletniciri. Dacă prind toată viața muște, dintr-un capriciu, nu pot avea decât un statut de nebun. Dar dacă însăși colectivitatea îmi cere să prind muște și mă și înregistrează ca prinzător de muște îmi recunoaște un loc în societate. Drept urmare, îmi dă o mașină cu care să alerg după bâzâitoarele ființe zburătoare, îmi instalează un radar, îmi acordă dreptul de a-i pălmui chiar și pe cei mai înalți demnitari atunci când pe obrazul lor gingaș se instalează vreun exemplar din respectiva insectă.”
Alex. Ştefănescu are un fel de beatitudine a trăirii şi a mărturisirii înflorite, încât volumul său nu e nici viaţă, nici literatură – e „ceva care seamănă cu literatura”. Dar scriitorul e un om plin de farmec, de o îndrăzneală stilistică ce cucereşte sălile pline (l-am văzut la Arad, neobosit, după o călătorie de douăsprezece ore cu trenul) şi ştie să îşi gestioneze imaginea de scriitor, evocând întâmplări pe care le scoate din nenumăratele sertăraşe ale memoriei de elefant. Calitatea de a admira pe alese şi de a respinge generos fac din Alex. Ştefănescu unul din cei mai prizaţi critici ai generației sale, alături de Nicolae Manolescu şi de Dan C. Mihăilescu. Și spre deosebire de alţi critici care nu scriu despre cărţile proaste, fostul redactor-şef de la „România literară” e un vultur hâtru care nu se sfiieşte să prindă şi muşte. Sit tibi terra levis.
