Arădenii în Al Doilea Război Mondial (14)

Arădenii în Al Doilea Război Mondial (14) | Șeran Pavel, din Șicula, în luptă cu ungurii pe frontul de Vest 

Publicitate online pe Critic Arad

Pachete reclame online pentru firme

Alege ziarul preferat de audiența ta

Ajungi usor in fața aradenilor

Verifică rezultatele online

Transparența 100%

de la 1.290 lei Vezi oferte

Șeran Pavel a fost șiculan din tată în fiu și nu a văzut altă lume decât cea a satului natal până când a fost chemat la oaste. S-a născut într-o familie de țărani, cu ceva avere, atâta cât le-a permis să întrețină pe fiul mai mare, Petru,  la școala de învățători din Arad. Cel mic, Pavel urma să rămâna în casa părintească, să continue ocupația de agricultor. Dar în desfășurarea firească a vieții familiei Șeran a intervenit vâltoarea războiului mondial și Petru a fost luat la oaste încă de la început, având gradul de sublocotenent. Pavel, mai mic fiind, nu a prins cmpania din Rusia, el fiind mobilizat abia în 1944 când războiul s-a apropiat periculos de granițele României. A apucat să lupte abia după ce România a întors armele împotriva armatei germane, dar primul inamic pe care l-a avut de înfruntat a fost cel maghiar, care la 13 septembrie 1944 a atacat pe granița de vest ocupând Aradul. Despre campania militară de pe frontul de vest ne-a povestit chiar el, în ianuarie 2010 și mărturisim că și la o vârstă înaintată avea o memorie prodigioasă.

Atacul unguresc  

„M-am născut în 19 noiembrie 1923. Părinţii au fost agricultori, adică ţărani mijlocaşi. Am făcut şapte clase aici la Şicula după care, bineînţeles, am lucrat în agricultură. Am fost recrutat în 20 mai 1944 la Regimentul 1 Roşiori din Arad. Instrucţia am făcut-o la Glogovăţ, unde ne aflam retraşi pentru a evita bombardamentele din Arad. Am stat acolo până pe data de 23 august.

La 23 august ni s-a dat alarma, la 12 noaptea, când am  primit muniţie de război şi ne-am deplasat în cetatea Aradului. Am stat acolo două zile iar ofiţerii ne-or spus că am făcut armistiţiul cu ruşii: «Mă băieţi, ne-o explicat un căpitan, s-a făcut un pact cu ruşii, nu mai luptăm cu ei, acuma luptăm cu nemţii. Ne facem frate şi cu dracu până trecem lacu». După două zile ne-am dus la aeroport. Nemţii bombardau de acolo Aradul. La aeroport am mai stat două zile timp în care or început ai noştri să bată cu brandurile şi nu or mai putut nici ateriza nici decola nemţii de pe aeroport. După asta ne-or împărţit pe subunităţi pentru paza unor instituţii din oraş. De exemplu plutonul meu a fost repartizat la poşta mare. Am stat de pază două zile şi două nopţi. După aceea am fost trimişi de pază la biserica catolică, unde era comandamentul german. Acolo am stat iarăşi vreo câteva zile până când s-a reuşit dezarmarea în întregime a nemţilor, după care ne-am oprit în cazarma din Arad. 

Am mai stat  doar o zi şi o noapte pentru că dimineaţa ne-or adunat şi ne-or spus să fim gata că ungurii or intrat în ţară. Am stat în cazarmă până după masă,  după care am plecat cu maşinile şi am ieşit afară din oraş, prin Grădişte. Dar nu am fost ieşiţi bine din oraş că spre noi au apărut tancurile ungureşti. Atunci am sărit din maşini şi ne-am adăpostit. Unii au luat-o pe stânga şoselei alţii spre dreapta. Am stat acolo până or trecut tancurile de noi. La un metru-doi o trecut tancul pe lângă mine. Eram culcat la pământ. Am rămas acolo până s-o făcut seară. Infanteria ungurească încă nu venise. După aceasta ne-am retras pe marginea oraşului până la Glogovăţ. La Glogovăţ am avut un sergent major din Ardealul cedat, Câmpean Teodor, comandant de pluton, iar comandant de grupă am avut un sergent din Apateu,  Purtan Aurel. Sergentul ăsta ne-o trecut Mureşul cu compul, în Banat, şi  am ieşit în şosea unde ne-am oprit şi ne-am întrebat ce facem, unde mergem, nu mai ştiam care-i rostul nostru, nu mai eram decât vre-o 15  rătăciţi de unitate. Pe şosea vedem că vin doi civili dinspre Arad. Era sergentul major şi încă unul, îmbrăcaţi în civil, că doar aşa or putut scăpa din oraş.”

Rezistenţă la Gtenbrunn

„Între timp s-or mai adunat şi alţii până ne-am făcut vreo 150 şi am mers împreună până la Gutenbrunn. Acolo o venit un maior cu alte trupe, Grecescu îl chema, care ne-o spus: „Mă băieţi, de aici nu mai mergem înapoi nici un pas, ori murim ori rezistăm pe poziţii, dar înapoi nu mai mergem. La marginea satului ne-am făcut amplasamente, şi am stat pe poziţii alte câteva zile, până or ajuns ungurii la noi. Şi or început să ne bată cu brandurile. Apoi ne-or atacat, i-am respins, de trei ori ne-or atacat în ziua aceea, dar de fiecare dată i-am respins. La un moment zice către mine sergentul Purtan: «Măi Şerane, mută-te în groapa mea că io merg la tine, că vreau să trag eu cu puşca ta  mitralieră, dacă ne mai atacă ungurii». Erau vreo doi metri între noi.  Şi aşa am făcut. Şi începură brandurile iară să bată dar s-or oprit, iară el zice: «Acuma precis vin ungurii». Numai că or mai tras trei proiectile şi la ultimul aud o bubuitură şi numai praf şi pulbere. Ridic capul şi mă uit spre groapa unde era sergentul şi îl văd răsturnat pe spate, numa căsca din gură. Am sărit repede şi l-am tras în groapa mea şi am văzut că-i lovit în piept şi i-o ieşit schija prin spate. Nici au n-o spus. Atunci mi-am zis că nu mă mai tem de moarte. Dumnezeu m-o ferit şi moartea mi-o murit. Aşa am zis către toţi colegii. L-am scos apoi din groapă, dar ungurii se apropiau de noi şi atunci o minune, fără comandă, am ieşit toţi din adăposturi, cu armele la noi, şi am fugit spre unguri trăgând din mers şi i-am respins.”

Întâlnirea cu ruşii

„În cealaltă zi, cam pe la trei după masă, or venit tovarăşii ruşi, dinspre Lipova. Zice către mine un prieten: «Măi Şerane, aşa aş bea nişte apă». «Stai că parcă mai am io». Dar când mă uit în bidon, nu mai era nimic. Dar atunci pentru că nu voia să meargă nimeni după apă le-am spus celorlalţi să-mi dea bidoanele lor şi am coborât şi m-am dus la o fântână ce se afla la marginea satului, spre Arad. N-am ajuns bine la fântână şi numai ce văd cum coboară ruşii dinspre sat, veneau ca trei turme mari de oi. Veneau grămadă.  Io eram la fântână. Or ajuns şi ei şi prima întrebare pe care mi-or pus-o o fost: «Vino est». Am spus că nu. Apoi m-am întors la poziţie cu ei. Dar cei cu mitraliere s-or dus 50 metri mai în faţă, ceilalţi or rămas în tranşeele noastre. Noi aveam un vas cu răchie luată cu gândul să facem de pomană pentru sergentul Purtan şi pentru că nu aveam în ce goli răchia am pus-o în cască, iar ruşii la băut cu noi şi ne-or dat în schimb pâine de război şi marmeladă. Era însă un sergent major care s-o tras deoparte care mi-o spus româneşte că el nu iubeşte răchia. Dimineaţa ruşii or plecat către Arad şi noi către Lipova, unde am stat două zile şi atâta armată rusească cu tancuri, cu tunuri am văzut, cu atâtea arme, de am zis că ăştia îs pentru război, nu noi. Noi eram 17 soldaţi la o puşcă mitralieră. ”

În ofensivă contra ungurilor

„După încă două zile hai cu noi  către Arad, dar când am ajuns la drumul spre Cladova o luăm pe el până în sat, vreo 4 kilometri. Acolo s-or adunat şi unităţi de la Regimentul 11 Călăraşi, aşa că ne-am înmulţit şi de acolo am trecut dealul spre Arăneag.  Când am ajuns în vârful dealului s-a dat ordin ca Regimentul 11 Călăraşi să o ia spre stânga iar noi spre dreapta şi ne-am pus să facem un repaos de două ore. Ne-am lungit pe pământ şi ne-am apucat să mâncăm hrană rece. După care am primit ordin de plecare. După ce am coborât puţin în josul dealului ne-or atacat ungurii. Or tras nişte rafale şi or rănit câţiva. Atunci am schimbat tactica, călăraşii or mers pe drum, direct către Agriş, iar noi am luat-o prin pădure pe unde am fost conduşi de unul care era din partea locurilor. Pe mine m-or pus vârf de avangardă. Eram cu 20 de metri înainte. Atunci m-am îngrozit puţin. Dar am coborât, fără alte probleme în vale, care era plină de căruţe şi de  refugiaţi. Şi din Şicula erau oameni care s-or bucurat când m-or văzut. Între timp katiuşele ruşilor, care erau amplasate jos pe valea Cladovei, or bătut spre Pâncota. Noi din Arăneag am trecut prin Agriş şi apoi am luat-o spre Pâncota.

 În Pâncota ne-am făcut poziţie spre partea dinspre Seleuş. Ni s-a spus că stăm vreo două zile acolo. Atunci mi-am zis că seara dau o fugă până acasă, la Şicula, dar ce să vezi că  am luat-o imediat spre Caporal Alexa. Ardeau acolo vreo 6 case. Am auzit că le-or bombardat ruşii cu katiuşele. De acolo am pornit spre Olari, unde am stat toată seara şi toată noaptea. În timpul acesta am mâncat mai mult hrană rece dar mai primeam şi de la populaţie. Ştiu că la Olari unul o furat clisa de la popă şi ne-o împărţit la toţi. De la Olari din nou în marş,  la Chişineu Criş, unde iară am stat vreo două zile, apoi am plecat la colonia Regina Maria, astăzi Avram Iancu. 

Mai departe am trecut în Ungaria şi am ocupat satul Kotigean şi Micherechiul, unde sunt numai români, care ne-or primit cu steaguri. Însă sergentul din Apateu o dus înapoi la un pod grupa noastră. Ne-am instalat acolo, ne-am culcat, care cum am putut, dar dimineaţa ne-or atacat ungurii, or bombardat pe sat şi ne-or respins O venit un sergent de legătură să mergem şi noi în sat să luptăm dar nu am înaintat prea mult, poate 500 de metri, că vedem că se retrag ai noştri. Ne-am retras toţi pe digul Crişului Negru până la Boiu. Seara s-o făcut apelul. Comandant de escadron era un locotenent Butnaru, om foarte cumsecade.”

În urmărirea armatei… române!

„Pe tot parcursul ăsta am avut cinci ofiţeri la comandă. Niţescu era comandanul divizionului. Şi mai era un sublocotenent, Jianu şi alţii doi, veniţi de la partea operativă, pe care nu-mi mai amintesc cum io chemat dar care ne-or lăsat în noaptea aceea, adică or dezertat. Acolo ni s-a spus că stăm 4 zile. Atunci m-am dus la comandantul de pluton şi am zis: «Domn sergent major, io nu am de aici până acasă numa 7 kilometri, dacă stăm patru zile lăsaţi-mă să mă duc să stau acasă două zile şi mă întorc». «Mă, da să te întorci». «Mă întorc». «Bine, du-te». Apoi merg la un caporal din Ţipari şi îi zic: «Mă George, io mă duc acasă». «Cum te duci acasă?». «Aşa bine, am primit învoire, du-te şi tu să să ceri învoire». Se duce şi el dar se întoarce şi-mi spune că nu îl lasă. Lasă-mă că merg să îi cer io voie pentru tine. Merg şi îi spun să îi dea drumul, că ştii cum îi, mergem noaptea şi îi mai bine să fim doi. Promit că ne întoarcem odată. „Bine, spune-i să meargă şi el”. Şi am venit direct peste holde, până în Sintea, unde am băut apă la artezie. El s-o oprit acasă la Ţipari iar eu direct către Şicula, pă dulee.

Aveam armă, cartuşe, 2 grenade. Când m-am băgat în sat, mă da ce-s aici atâtea fire de telefoane, şi plină Şicula de ruşi, aeroportul pe câmp. Doară de zece ori m-or oprit ruşii până am ajuns acasă. Şi am stat două zile acasă. Chiar înapoia casei noastre a fost comandamentul rusesc. În sat îmi găsesc un prieten, plecase şi el de la regiment şi mi-o spus că vine şi el cu mine. Bine, vină, îi spun. Negru Ioan, săracu. Şi am plecat împreună cu el. Dar când am ajuns în mijlocul hotarului el zice: Mă, hai să ne culcăm vre-un ceas. Erau cruci de grâu pe hotar, ne culcăm şi când să ne sculăm era sus soarele. Ajungem la George în Ţipari. Şi iese mama lui care ne spune că el nu ne-o mai aşteptat. Am plecat, dar nu am mai găsit unitatea şi nu ne-o putut spune nimeni unde o putem găsi. Între timp ne-am mai întâlnit cu doi inşi. 

Ce facem. Ieşim din Chişineu şi o luăm către Ungaria. Ajungem la un sălaş de unde luăm o cocie cu doi cai şi tot acolo am tăiat un porc. Nu era nimeni acolo. Am găsit şi două pite la o unguroaică şi hai pe drum şi ne-am dus până am ajuns la Bekescsaba. Acolo ne-am întâlnit cu un jăndar pe care l-am întrebat dacă ştie unde-i regimentul. Mergeţi numai înainte, ne spune. Şi trecem de Bekeş şi ajungem într-un sat unde ne cantonăm. Dimineaţa, când am ieşit la uliţă, la celaltă casă era postul de jandarmi români şi unul era afară. Mă vede şi vine către mine. Atunci am crezut că ne duce cu escorta până la unitate. Dar ne-am cunoscut. Când eram copil mă jucam cu el, fiind la postul de jandarmi în comuna mea. I-am spus despre ce era vorba. Atunci el o zis: «Staţi aci vreo trei zile, apoi mai mergeţi o zi, mai staţi trei, nu vă grăbiţi să ajungeţi unitatea. «Aveţi de mâncare?» «Avem». «Vin aveţi?». «Vin nu avem». Ia o găleată şi hai cu mine. Merg, umplu găleata cu vin dar ne-o spus să nu ne îmbătăm, să nu facem prostii. Am stat trei zile. Şi numai bine am ajuns la unitate după trei săptămâni.” 

În luptă cu nemţii

„Cu unitatea, tot încet, am ajuns într-un sat la malul Tisei. Faină pământ acolo, Nagy Halas. Şi am stat o săptămână. Atunci o venit şi baza regimentului, era călări. Şi n-or dat şi nouă cai. Când ne-am întâlnit cu colegii ne-or spus că am fost proşti că ne-am mai întors. Aşa o zis comandantul de pluton. Am trecut Tisa pe la Tisaroff, pe un pod făcut de armata noastră. Am ajuns la Tokay, acolo s-o oprit regimentul şi ne-or spus ca din fiecare grupă trei soldaţi să adune bidoanele şi ne-or dat vin. Acolo în deal erau făcute crame şi aveau un vin tare bun. De acolo ne-am dus până la Miscolț. La Miscolț ne-o ţinut iară două zile, că era ziua de Crăciun. În ajunul de Crăciun am primit câte un pahar de vin, o bucată de plăcintă şi mâncare bună. În cealaltă noapte ne-or trimis pe poziţii. 

S-o terminat cu distracţia. I-am schimbat pe ruşi în timpul nopţii. Am avut noroc că nu o mai trebuit să ne facem gropi, că am intrat în gropile lor. Numai că am luat şi păduchii rămaşi de la ruşi. După patru zile or trebuit să ne scoată afară să ne ducă la deparazitare, tot câte o grupă. Am avut o poziţie proastă acolo  După ce ne-or băgat pe poziţie ne-or spus, la fiecare în parte, să nu scoatem capul afară ziua. Faceţi-vă necesităţile noaptea. Cum scoţi capul cum ai murit. Şi ştiţi cum îi omul, curios să vadă ce-i în faţa lui. Dimineaţa, până nu s-o făcut bine ziuă am ridicat capul şi m-am grozăvit. Atâţia ruşi morţi or fost în faţa noastră, de ferească Dumnezeu. Ai putut călca de pe unul pe altul. Da şi poziţia era proastă, că numai 100 de metri erau până la nemţi. Nemţii erau amplasaţi sub fundaţiile caselor de la marginea satului. Erau bine aşzaţi. În 11 ianuarie escadronul care era în dreapta noastră de trei ori o atacat într-o zi. Îi lăsa până ajungeau la jumătatea dealului, atunci îi luau nemţii. Mulţi or murit. Noi nu am atacat până în noptea de 12 pe 13 ianuarie, la ora 9 seara, fără pregătire de artilerie. O rachetă albă şi înainte toată lumea. Sergentul major care era foarte viteaz şi îndrăzneţ dă ordinul: «Înainte băieţi». Şi am plecat şi ne-or lăsat nemţii până am ajuns aproape de ruşii morţi. Atunci or început să tragă în noi. Or lansat rachete luminoase cu paraşută, care luminau aşa că nu puteau să nu te vadă. Ne-am culcat. S-or oprit ei, noi înainte.”

Rănit în luptă 

Atunci m-or rănit pe mine. Eu am fost printre primii răniţi. În picior. Nu m-o durut până după aceea. Îi spun sergentului major că îs rănit. Stai acolo. O venit lângă mine şi-mi spune: Unde îţi sunt picioarele să îţi fie capul. Te întorci şi mergi târâş, să nu ridici capul. Nemţii nu or mai tras. M-am dus până la o groapă unde m-am uitat să văd ce am, pentru că am zis: Cum mă duc de pe poziţie când nu mă doare nimic. Am avut pâslari, i-am tras şi când am băgat mâna, plin de sânge. Taci că-i bine că-s rănit ușor, am gândit. Atunci strigă unul: «Mă, cine-i?» Îs Şeran, îs rănit. Hai că te ajut să mergi până la postul de prim-ajutor. Şi m-o ajutat, dar cum mergeam mă durea tot mai tare. Am ajuns la postul de prim ajutor, sunt pansat şi  mă ia un bătrân de acolo, dar abia mai pot merge. Am ajuns la un  pod, pe un canal, eram pe margine de sat, unde ne opresc santinelele, un rus şi un român. Rănit? Rănit. Românul către mine: «Mă băiete, eşti rănit, mulţumeşte la Dumnezeu». Io m-am mâniat, ce să mulţumesc, că mă ustura dă nu mai puteam.

Merg la infirmerie, m-o pansat, mi-o dat apă,  de mâncat n-am mâncat nimic şi m-am culcat. Când m-am sculat dimineaţa or fost trei clase pline de răniţi iar seara eram numai şase inși. Un moldovean grav rănit mi-o spus că de la noi din pluton or mai rămas doar 7, din 40, restul morţi şi răniţi. La infirmerie am stat două zile şi de acolo am plecat cu căruţele până într-un sat, lângă Mişcolţ, Sajosenpeter, la Spitalul 5 campanie. Am stat acolo vreo 2 săptămâni. Între timp s-o făcut o fişă pentru fiecare, iar care o fost notat evacuabil, între care şi eu, o fost trimis cu trenul sanitar în ţară, unde am intrat pe la Vadul Crişului. Pe drum un furier ne-o notat care unde vrea să meargă: la Cisnădie, Sibiu sau Blaj. Io am zis Blaj şi la Blaj am rămas. Acolo am stat până în 10 martie când mi-o dat drumul acasă, în concediu medical, pe 60 de zile.

Exact pe 10 mai când s-o oprit războiul o trebuit să mă prezint la unitate. M-am prezentat la Cercul Militar de la Arad de unde mi s-a spus să merg acasă, că voi fi chemat când o fi nevoie. Am stat acasă o lună, o lună şi jumătate, ştiu că o ajuns şi aici tifosul exantematic şi or murit şi din Şicula o grămadă. Şi o făcut doctorul din sat o echipă de deparazitare şi când m-am dus la unitate m-am prezentat cu hârtia. Unitatea era deja sosită de pe front şi acolo am făcut mai departe instrucţie. 

Or vrut să mă bage în şcoala de cadre dar nu am vrut. I-am zis la major: „Domn major, io am făcut război nu îmi mai trebuie armată. Şi îs şchiop”.Am avut un locţiitor politic cumsecade care io spus majorului să mă lase în pace. Pe mine m-o dat la cai, îi ţesălam, îi îngrijeam. Am stat până primăvara după care ne-o dat la Regimentul 5 Roşiori de la Lugoj, apoi la Ministerul de război. La Bucureşti. M-am liberat în 6 decembrie 1946 şi am venit acasă şi m-am apucat de lucru. Acasă eram 5 fraţi şi s-o împărţit pământul în 5. M-am însurat în 47, am avut o fetiţă în 48, o murit după un an şi zece luni, apoi am avut o altă fată şi un băiat, Pavel, născut, în 1956. Am făcut agricultură din 1960, la colectiv. Am fost şef de echipă, brigadier zootehnist, casier iar din 65 m-am angajat la fabrica de tutun, îndrumător pe teren şi de acolo am ieşit în pensie”.

Omul, veteranul din faţa noastră, cu vocea slabă, molcomă, şi-a terminat povestea cu privirea pierdută undeva pe câmpurile Tisei. În casă căldura din sobă alunga parcă fantomele războiului care au răpit atâţia tineri din Şicula, care nu au avut norocul lui Pavel Şeran, iar fiul şi nora îl priveau cu dragoste pe bătrânul părinte. 

Citește și:

• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (13)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (12)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (11)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (10)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (9)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (8)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (7)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (6)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (5) 
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (4)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (3)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (2)
• Arădenii în Al Doilea Război Mondial (1)
• SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
• alte articole de același autor – AICI  

Publicitate online pe Critic Arad

Pachete reclame online pentru firme

Alege ziarul preferat de audiența ta

Ajungi usor in fața aradenilor

Verifică rezultatele online

Transparența 100%

de la 1.290 lei

Vezi oferte